Socialize

Facebook
Home » Actualitate » Ultima ora » Un preşedinte atipic?!

Un preşedinte atipic?!

Recent au avut loc, la Academia Română, alegeri pentru desemnarea unui nou preşedinte. Nu ştiu câtă lume ştie că Academia Română are aproape un secol şi jumătate de la înfiinţare şi a fost mai tot timpul punctul de reper al celei mai înalte spiritualităţi româneşti. Aici şi‑a rostit, între alţii, discursurile de primire Lucian Blaga, unul dintre oamenii cei mai profunzi ai spiritului românesc. Dar ca multe alte instituţii, Academia Română a suferit în anii cei mai aberanţi ai comunismului atacuri directe sau indirecte. Dacă avem în vedere doar faptul că Elena Ceauşescu a fost membru plin al Academiei Române, înţelegem drama acestei instituţii.

                După 1990, Academia a rămas multă vreme în zona unor inerţii, explicabile poate. Evenimentele, unele dramatice, ale ultimelor trei decenii, n‑au fost marcate (sau au fost marcate discret, când marcarea nu a lipsit cu totul!) de către acest for naţional, intervenţiile acestuia în spaţiul public fiind mai degrabă formale. Poate fiindcă Academia s‑a temut să nu fie acuzată că ar face politică. Numai că „a face politică“ în ultimele trei decenii nu însemna neapărat nici partizanate politice, nici ieşirea din matca ştiută, ci doar afirmarea faptului că exista în România o instituţie deasupra disputelor meschine ale puterilor vremelnice, capabilă să apere cu adevărat valorile puse frecvent sub semnul îndoielii. N‑a fost însă cazul!…

Alegerea profesorului Ioan Aurel Pop, rectorul universităţii clujene, ca preşedinte al Academiei Române pare fi o întâmplare fericită, inaugurală chiar. Prezenţa din ultimii ani în spaţiul public a profesorului de la Cluj a adus cu sine de fiecare dată o anume perspectivă asupra unor probleme acute ale perioadei actuale. Sigur, nu a fost singura personalitate al cărei discurs cumva direct, „radical“ chiar, să fi atras atenţia. Există cel puţin patru‑cinci asemenea personalităţi ale culturii române, istorici, filosofi, în general oameni din zona ştiinţelor umaniste care, cu o rigoare vizibilă, dar şi cu o anume consecvenţă, au adus în discuţie teme „delicate“. Şi poate că dintre aceste teme delicate, problema spiritului/specificului naţional este una care stârneşte un interes vizibil şi polemic în acelaşi timp. Nu discut aici punctele de vedere care privesc această dimensiune ce cunoaşte, cum era de aşteptat poate, exagerările de rigoare, improvizaţiile mai mult sau mai puţin voite. Nefiind istoric, pot spune doar că ceea ce a lipsit cu adevărat până acum a fost o reală dezbatere despre ce înseamnă azi specific naţional. O asemenea dezbatere mi se pare cu atât mai necesară în condiţiile în care se resimte uneori o acută o nevoie de „identitate“ şi „identificare“ chiar şi în rândul tinerei generaţii, care altminteri nu ezită să părăsească hotarele „strămoşeşti“ şi să trăiască pe alte meleaguri. Toate acestea – după experienţa comunistă. În acest context, noul preşedinte ale Academiei, Ioan Aurel Pop, face parte din categoria acelor personalităţi care încearcă să reînvie conceptul, în condiţiile în care e greu de crezut că doar trimiterile la momente istorice inaugurale, la secolul naţiunilor, de exemplu, sunt suficiente.

Nu însă despre problema specificului naţional, a patriotismului se vor a fi însemnările de faţă. Ceea ce mi se pare demn de relevat în această alegere lui Ioan Aurel Pop este faptul că pentru prima oară un preşedinte de Academie iese din spaţiul comod şi protector al… academismului şi se implică, prin declaraţii cu iz de „program“, în „crizele epocii“. O face fără a se teme că cineva va fi deranjat. Mai mult, abia ales, preşedintele „atipic“ al Academiei Române spune adevăruri care pot deveni poate puncte de program nu pentru doar pentru Academie, ci pentru toţi cei care visează la o îmbunătăţire a stărilor de fapt ale României de azi. Spune Ioan Aurel Pop, într‑un interviu acordat, după alegere, unui cotidian: „Decidenții politici la noi nu sunt oameni de stat! Ei se gândesc la sine și la momentul actual, la clipa de față, la realegerea lor și la plasarea în locuri călduțe, nu la generațiile care vor veni, nu la binele general, nu la prosperitatea acestei țări“. Afirmaţia de mai sus a preşedintelui Academiei nu înseamnă că Academia ar ieşi din cutumele ei seculare şi ar face politică. Adevărul e altul: prin vocea preşedintelui ei, Academia se reabilitează, fiindcă atâta amar de timp a stat undeva în spaţiul ei călduţ, apărându‑şi prerogativele de forum al ştiinţei şi culturii, în condiţiile în care societatea românească, instituţiile acesteia au cunoscut o degradare alarmantă…

Încă o dată! Nu concepţia profesorului Ioan Aurel Pop cu privire la ceea ce înseamnă istoria, punctele ei de reazem, punctele ei critice mă interesează, ci faptul că nou alesul preşedinte al Academiei Române decide să iasă în spaţiul public, şi să‑şi asume, în numele său, dar şi în numele Academiei, acea ipostază îndelung aşteptată, de autenticitate şi implicare în destinul unei naţiuni. Mai ales atunci când în jur vocile sunt cacofonice, iar politica/oamenii politici continuă să dea un obositor spectacol al penibilului.

Ioan Aurel Pop nu este nici pe departe un naţionalist în sensul îngust al termenului. Şi nici antieuropean, cum ar dori poate să afirme unii critici. De altfel, problema integrării României în Europa nu e nicio clipă pusă la îndoială, aşa cum nu strategiile politice îl interesează pe noul preşedinte al Academiei, ci strategiile morale şi măsura în care mentalul românesc ne‑a făcut de‑a lungul timpului deservicii, alterând poate participarea noastră deplină la facerea propriei istorii şi nu numai. Spune Domnia Sa în acelaşi interviu: „Din păcate, între defectele noastre mai este unul, numit slugărnicie. Am fost mereu, de‑a lungul timpului, supuși altora și ne‑am obișnuit, poate, cu acest statut de ascultare și când trebuie, și când nu trebuie. Noi am urmat de multe ori orbește directivele europene privind globalizarea, discriminarea pozitivă, drepturile minorităților etc. și ne‑am tot umilit, cu speranța că va remarca cineva, dar asta nu ne va răsplăti cumva, făcându‑ne europeni deplini“.

Lăsând deoparte sintagma uşor ironică „europeni deplini“, înţelegem că observaţia e pe deplin viabilă, căci, istoric vorbind, până şi comunismul a dobândit la noi aspectele cele mai aberante din tot Estul european, fiindcă şi atunci am fost excesiv de „slugarnici“, însuşindu‑ne statutul de ascultare… și când trebuia, şi când nu trebuia!

Tulburător şi îngrijorător în egală măsură este şi maniera în care Ioan Aurel Pop fixează, într‑un contex de alte observaţii extreme de viabile, imaginea şcolii preuniversitare de azi: „Iar noi, defazați ca mai întotdeauna, vrem să «modernizăm» școala românească renunțând la anumite ore de română, de istorie, de latină etc. Ca să obținem ce? Nu putem obține astfel decât incultură, prostie, spirite gregare, ușor de manipulat. Cel mai bine se poate învăța ce înseamnă Europa de la orele de istorie, tot de la istorie se poate învăța ce înseamnă să fii român în Europa, alături de francezi, de germani ori de polonezi. Românii nu se pot integra bine în Europa nu fiindcă nu ar fi destul de europeni, ci pentru că nu știu să mai fie români, pentru că nu mai vin cu modelul lor de civilizație, pentru că imită și ascultă, mereu supuși, de alții“.

Dar, ne întrebăm noi, în finalul acestor însemnări, ce înseamnă totuşi „a fi român“ azi?! Cine va face efortul de redefinire a spiritului şi a specificului naţional într‑o lume schimbată şi a cărei moştenire, încă vizibilă, este cea a unei jumătăţi de veac de propagandă a unei fericiri ce va să vie, de amestec de adevăr şi minciună, de mituri false şi iluzii, de naivităţi şi drame?! Se va angaja Academia Română într‑o amplă dezbatere naţională privind nu identitatea noastră materială, ci mai ales acea identitate care transpare metafizic dintr‑un „plai mioritic“ ce‑şi poate depăşi cutumele păşuniste sau naţional‑comuniste?!

Adrian COSTACHE