Socialize

Facebook
Home » Noutati » Un proiect necesar   Reintroducerea Istoriei României în Şcoală

Un proiect necesar   Reintroducerea Istoriei României în Şcoală

Reintroducerea studiului Istoriei României în învăţământul public al statului naţional român, la două decenii de la eliminarea sa abuzivă din educaţie, reprezintă un proiect care ar asigura o autentică aniversare a Centenarului României (1918–2018) şi a Primului Război Mondial. În prezent, încălcându-se Constituţia, ne găsim într-o situaţie nefirească, România fiind un stat naţional care nu are o istorie a sa în învăţământul public, ceea ce sugerează că România este un stat fără trecut, fără identitate. Dacă sărbătorirea centenarului va fi realizată fără Istoria României în şcoală, atunci ea va fi lipsită de cel mai important suport pentru dimensiunile memoriei instituţionalizate şi educaţionale.

De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm? Iată întrebări la care şcoala românească nu oferă răspuns, graţie marginalizării şi devalorizării învăţământului istoric, proces început în 1998 şi continuat astăzi într-un ritm tot mai rapid. Prin lipsa unei educaţii pentru identitate, se probează dezinteresul factorilor de decizie faţă de profilul viitorului cetăţean român, faţă de modul cum se formează conştiinţa istorică a acestuia. Acelaşi dezinteres faţă de identitatea românească se observă şi la nivelul unei părţi a intelectualităţii, pentru care naţiunea română este un mit dăunător, iar educaţia istorică, o pierdere de timp. Care este astăzi misiunea şcolii? Să înţelegem că şcoala actuală pregăteşte doar cetăţeni ai planetei, că nu îşi asumă obiective de interes naţional? Cum este asumată, promovată şi păstrată identitatea naţională, identitatea românească, în şcoală? Care este rolul învăţământului public în formarea identităţii noilor generaţii? Ce îi uneşte astăzi pe cetăţenii români? Cum sunt respectate şi promovate valorile şi tradiţiile poporului român? Iată doar câteva întrebări, la care decidenţii politici ar trebui să răspundă. De aceea, reintroducerea studiului Istoriei României în învăţământul public al statului naţional român reprezintă o necesitate care reclamă o decizie politică, cu o evidentă semnificaţie patriotică.

Actuala politică educaţională ignoră sau contrazice prevederi ale Constituţiei României şi LEN, ea impunând o redefinire identitară din perspectiva ideologizării istoriei prin „demitizare“ şi multiculturalism, cu consecinţe dezastruoase pentru şcoala românească. Când Uniunea Europeană se află în căutarea unei noi identităţi, a unui nou drum, Ministerul Educaţiei Naţionale pare a fi extrem de grăbit cu adoptarea unui curriculum aşa-zis european, în care identitatea românească este stigmatizată mai ceva decât era aceasta stigmatizată în Transilvania dualismului austro-ungar. Acest minister, având adjectivul „naţional“ în titulatură, nu a observat că România nu este deloc absorbită, dizolvată, integrată în super-statul numit UE, super-stat care nu există în mod efectiv. Ce facem, în aceste condiţii, cu identitatea noastră? Din ce perspectivă realizăm reforma curriculară, din aceea a unor europeni de nicăieri? Dacă noi nu ştim cine suntem şi nu ne respectăm, cum am dori să ne respecte alţii? De ce identitatea românească este înlocuită cu o artificială identitate multiculturală? Credem că nu se poate impune în învăţământul public al unui stat naţional, aşa cum este acesta definit în Constituţie, un curriculum care promovează o cetăţenie multiculturală, bazată pe absolutizarea diferenţelor şi pe ignorarea totală a identităţii naţionale şi a drepturilor universale ale omului. Practic, multiculturalismul promovat în educaţie reprezintă un atac la adresa identităţii naţionale şi a unităţii poporului român. Deja, cetăţenia română a ajuns să fie golită de conţinut, fiind practic înlocuită cu o cetăţenie multiculturală, a „identităţilor multiple“, cu o cetăţenie schizofrenică.

Pe de altă parte, chiar dacă integrarea europeană presupune o limitare a suveranităţii statelor membre, această suveranitate nu a fost abolită, Uniunea Europeană nefiind, în acest moment, un stat federal. Ideea unei Europe pe baze federale va fi realizată atunci când va exista o identitate europeană, când statele vor dovedi că au voinţa şi capacitatea de a face acest pas. Deocamdată, federalismul este o utopie, nu o realitate, aşa cum considerau decidenţii din Educaţie încă din 1998, cu un deceniu înainte de aderarea României la UE. Nu trebuie uitat faptul că proiectul Constituţiei Europei a fost respins, prin referendumurile din Franţa şi Olanda, încă din 2005. În ciuda acestui fapt, reformatorii mioritici s-au grăbit să desfiinţeze studiul istoriei naţionale, de parcă statul naţional român ar fi fost total integrat într-un super-stat european, iar Constituţia României ar fi fost abrogată. Astfel, observăm că analfabetismul funcţional se manifestă nu numai în rândul elevilor, ci şi al decidenţilor din Educaţie, care au rămas „încremeniţi în proiect“ de două decenii. Acest analfabetism, juridic în primul rând, se manifestă prin necunoaşterea şi nerespectarea prevederilor legislaţiei naţionale şi europene. Suntem în situaţia de a constata că prevederi esenţiale ale Constituţiei României şi ale Legii Educaţiei Naţionale sunt total ignorate în acţiunile de reformare a curriculumului naţional. Designerii curriculari şi decidenţii din Educaţie nu par să fi citit Constituţia României ori o lucrare valoroasă precum Constituţia Europei (Editura Polirom, Iaşi, 2009) a lui J.H.H. Weiler, reputat profesor de drept la New York University, lucrare care ar trebui studiată cu creionul în mână de respectivii domni. Plecând de la aceste lecturi, decidenţii noştri ar fi înţeles mai bine relaţia naţional – european în contextul integrării. Ei ar fi descoperit că statul naţional român şi naţiunea română nu au dispărut în neant, nici nu au fost absorbite într-un super-stat european. Se pare că experţii ministerului nu au înţeles nici acum că istoria interesează direct securitatea naţională, pentru că este un izvor important al forţei morale a naţiunii. Ea formează identitatea naţională, conştiinţa istorică, oferă modele şi repere, promovează valori esenţiale şi asigură educaţia democratică a cetăţenilor. Este puţin lucru? Naţiunea şi democraţia depind de modul cum este învăţată istoria în şcoală, aceasta fiind una dintre disciplinele cu un înalt caracter formativ. Trebuie subliniat şi faptul că statul naţional român a reuşit o integrare exemplară a tuturor cetăţenilor, indiferent de naţionalitate sau „cultură“, dar a făcut acest lucru pe baza respectării de către toată lumea a unor reguli şi valori comune, nu prin segregare şi izolare, fie ea şi „culturală“. Eliminarea cu forţa a propriei istorii şi culturi din educaţie, în numele unei false toleranţe, reprezintă o formă de sinucidere identitară. În loc să facem din istorie, spre exemplu, un element de coeziune pentru toţi cetăţenii României, aşa cum ne cere şi Constituţia, introducem repede un multiculturalism de import, doar pentru a fi în pas cu moda şi a ne lăuda că ne-am integrat în Europa. În acest context, merită amintite reflecţiile doamnei Ana Blandiana, în legătură cu problema identităţii şi a importanţei componentei identitare în educaţie, prin studierea Istoriei: „O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziţiei faţă de ideea naţională. Laborioasa construcţie a secolului 19 care a dat coeziune şi sens statelor naţionale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării şi deconstrucţiei, pentru a se putea înălţa pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului, ieri, sau satul planetar, azi…  Satanizarea noţiunii de naţiune, naţionalitate, naţionalism de către internaţionalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeaşi violenţă şi are aceleaşi victime: tradiţia, mândria moştenirii din bătrâni şi solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în acelaşi timp popor, dar şi familie… Într-o perioadă în care atât de multe lucruri se schimbă deodată (sistemul politic, sistemul de comunicaţii, chiar clima) este infinit mai greu să stabileşti ce trebuie continuat. Pentru că, până la urmă, problema memoriei este problema răspunsului la întrebarea: ce, din ceea ce au trăit cei dinaintea noastră, trebuie noi să continuăm? Şi, evident, nu putem încerca măcar să răspundem decât ştiind ce au trăit ei. De aici importanţa manualelor şi a orelor de istorie din programa şcolară, de aici revolta că cineva ar putea urmări nemaiajungerea la generaţiile tinere a memoriei trecutului. Memoria este scheletul societăţii omeneşti, şi în măsura în care ea este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorinţa oricât de criminală a celui mai puternic. În măsura în care nu ştim ce a fost nu avem cum să presupunem ce va fi şi nici să recunoaştem în ce măsură trecutul se oglindeşte în viitor. «Cunoaşterea este recunoaştere», spunea Aristotel“ (Ana Blandiana, Istoria ca viitor, discurs de acceptare a titlului de Doctor Honoris Causa acordat de Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, martie 2016).

Recent, academicianul Ioan Aurel Pop a lansat un avertisment privind noul departament creat de Guvernul maghiar, Trianon 100, care a iniţiat o campanie menită să submineze acţiunile României de aniversare, în anul 2018, a Marii Uniri. De fapt, dacă ne gândim bine, prima acţiune de contracarare a centenarului a fost iniţiată încă din 1998, de către Guvernul român, prin eliminarea din şcoală a Istoriei României. În ceea ce priveşte Departamentul Trianon 100, domnul Ioan Aurel Pop a arătat că acesta are menirea de a distribui informaţii pentru opinia publică internaţională, conform cărora istoria românilor este una recentă, că românii fac parte dintre popoarele fără istorie, că termenul de valah nu este sinonim cu cel de român, că Ardealul nu este România, pentru că face parte din România de mai puţin de 100 de ani şi are legături istorice mai importante cu Ungaria decât cu România, că ungurii sunt civilizatorii bazinului carpatic, că transilvănenii n-ar fi dorit Unirea, iar aceasta s-ar fi făcut împotriva voinţei lor. Multe dintre aceste idei le-am regăsit colportate şi de către adepţii „demitizării“ istoriei de la noi. Prin Trianon 100, revizionismul maghiar pare a fi readus în actualitate, cu tot cu sloganul „Nem! Nem! Soha!“ („Nu! Nu! Niciodată!“), exprimând nerecunoaşterea şi nerespectarea Tratatului de la Trianon.

Din păcate, proiectele antiromâneşti sunt foarte bine finanţate, urmărind să schimbe percepţia generală, în timp ce politicienii noştri nu sunt capabili să promoveze imaginea României în România prin intermediul studierii Istoriei în şcoala publică. Aceste proiecte antiromâneşti pot fi contracarate doar prin rezolvarea crizei, de două decenii, a învăţământului istoric, prin reintroducerea în şcoală a Istoriei României, printr-o serioasă educaţie istorică a noilor generaţii. Astfel, rezolvarea crizei învăţământului istoric s-ar putea realiza prin adoptarea proiectului „Istoria României în şcoală, în anul centenarului“ de către Departamentul Centenar al Guvernului României. Numai că, în timp ce Departamentul Trianon 100 are un buget generos, finanţarea Departamentului Centenar a fost insuficientă, iar programul acestuia este defectuos redactat, fiind plin de prevederi ridicole. Printre altele, ni se spune că Dimensiunea educaţională: generaţia tânără „este dimensiunea cu o valoare strategică deosebită şi vizează reconcilierea tinerei generaţii cu istoria (s.n.), dar având ca obiectiv nu doar o mai bună cunoaştere a evenimentelor, ci mai ales infuzia unor valori formative. În elaborarea programului este necesară găsirea unui mix de programe şi metode instituţionale şi informale, inovatoare, în raport cu maniera practicată majoritar“. Din această salată de cuvinte, din acest zaharisit limbaj al multiculturalismului de baltă nu am putut înţelege ce anume se doreşte de fapt. Oare cum se poate reconcilia tânăra generaţie cu o istorie pe care nu o studiază în şcoală? Până la o „mai bună cunoaştere a evenimentelor“ nu ar trebui să avem o cunoaştere propriu-zisă a acestor evenimente, prin intermediul Istoriei? Şi cum poate fi realizată „infuzia unor valori formative“ dacă Istoria în şcoală, prin marginalizare, nu are cum să o materializeze? Ce să mai spunem despre autorii programului, când aceştia îşi propun, în cuprinsul programului, să urmeze pilda lui Ulise şi a tovarăşilor săi, care s-au legat zdravăn de catargul corabiei şi şi-au astupat urechile cu ceară, ca să nu audă cântecul vrăjit al sirenelor? În cazul conducerii Departamentului Centenar, pericolul ar fi fost reprezentat de cântecul de sirenă al naţionalismului, al „deturnării aniversării de pe poziţii extremiste şi a evitării naţionalismului festivist, de factură protocronist-populistă“. De unde până unde pericolul protocronismului aşa-zis populist în aniversarea Marii Uniri? Oare autorii programului cunosc sensul noţiunii de protocronism? În timp ce la noi grija cea mare o reprezintă extremismul, ca şi cum acesta abia este ţinut în frâu de către statul român, prietenii maghiari nu au nicio problemă în a relua şi difuza amplu teorii revizionist-iredentiste, unele lansate pe vremea dictaturii horthiste. Citind acest program, rămâi cu senzaţia că autorii lui se tem să nu cumva să sărbătorească prea tare centenarul şi să se supere unii vecini şi Europa. Nu mai vorbim de faptul că, în acest moment, ne aflăm în situaţia de a avea un stat naţional, România, fără o istorie a sa în învăţământul public. Oare nu este ciudat faptul că marcăm centenarul fără Istoria României în şcoală? Şi cum va fi realizată „Dimensiunea educaţională: generaţia tânără“, dimensiune având o valoare strategică deosebită, prin anoste emisiuni de televiziune şi activităţi extracurriculare heirupiste? Fără implicarea şcolii şi fără disciplina Istoria României, dispărută din curriculumul actual?

În acelaşi timp, nu am înţeles ce anume reprezintă „naţiunea civică“, cumva o naţiune  multiculturală, fără legătură cu „etnia majoritară“, cum ar spune experţii ISE? Tot aiuritoare este şi amestecarea cinstirii eroilor Primului Război Mondial şi a artizanilor Marii Uniri cu pericolul extremismului. Până la urmă, ce facem, sărbătorim centenarul, sau luptăm împotriva extremismului? Nu sunt clare nici modalităţile de exprimare a „patriotismul civic“ „de factură europeană“ şi cum ar arăta o „Românie civică modernă“. Apoi, la ce anume se referă „spiritul incluziv“? Chiar trebuie să înţelegem că, în loc de cinstirea şi rememorarea Marii Uniri, vom cinsti multiculturalismul şi unitatea în diversitate uitând de România, de statul naţional unitar român, clădit prin jertfa unui milion de martiri, acum un secol? Că vom deturna multiculturalist această sărbătoare a naţiunii şi o vom goli de conţinut? Că vom ignora, pe mai departe, lipsa istoriei naţionale din şcoală, ne vom acuza singuri de extremism şi nu vom promova adevărul istoric în rândul tinerelor generaţii, chiar şi atunci când se duce o adevărată campanie de subminare a acţiunilor României de aniversare a Marii Uniri?

Poate că a venit timpul unor decizii politice care să pună capăt crizei de două decenii a învăţământului istoric. Aşteptăm fapte care să dovedească patriotism şi responsabilitate din partea liderilor politici, europarlamentarilor, responsabililor guvernamentali, diplomaţilor pentru promovarea intereselor naţionale şi cinstirea autentică a martirilor Marii Uniri. Aşteptăm din partea lor să-şi aducă aminte de îndatoririle pe care le au faţă de naţiunea română, de jurămintele depuse la preluarea mandatelor.

Vom face faţă atacurilor antiromâneşti şi vom cinsti memoria martirilor prin orele de Istorie, prin rememorarea faptelor trecutului pentru noile generaţii, prin educarea acestora în spiritul adevărului istoric şi al patriotismului, nu prin festivităţi anoste şi emisiuni plictisitoare, la miez de noapte, pe TVR 2.

Credem că marcarea Centenarului Marii Uniri poate şi trebuie să reprezinte un efort al clasei politice care să implice momentul „privirii în oglindă“, al asumării oneste a dezastrului învăţământului istoric, al abordării realiste a acestei situaţii, cu toate implicaţiile ei, al proiectării pragmatice a unei educaţii în care componenta identitară nu trebuie să lipsească, o dovadă de patriotism autentic, nu declarativ, o dovadă a curajului de a crede în România (în epoca multiculturalismului, chiar este nevoie de curaj pentru aceasta), reintroducerea Istoriei României în învăţământul preuniversitar, pentru că numai astfel vor fi atinse obiectivele cuprinse în Strategia guvernamentală de marcare a Centenarului Primului Război Mondial şi al Marii Uniri, prin dimensiuni precum cea educaţională: generaţia tânără şi a memoriei instituţionalizate.

Prof. Constantin TOADER