Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Istorie si civilizatie » Un secol de la începerea Conferinței de Pace de la Paris

Un secol de la începerea Conferinței de Pace de la Paris

Într-o firească indiferență din partea politicienilor noștri, a trecut neobservată împlinirea unui secol de la începerea Conferinței de Pace de la Paris – Versailles. Conferința generală s-a desfășurat între 18 ianuarie 1919 și 21 ianuarie 1920, însă abia prin Tratatul de la Sèvres, din 1923, s-au finalizat efectiv negocierile, acestea desfășurându-se în suburbiile Parisului, în special în castelele de la Versailles. Dacă Centenarul nu a fost celebrat așa cum s-ar fi cuvenit, Conferința care a dus la recunoașterea internațională a Marii Uniri nu avea cum să stârnească vreun interes pentru decidenții noștri politici. De aceea, trebuie cunoscut faptul că desăvârșirea unității naționale, în cursul anului 1918, nu ar fi fost materializată fără câștigarea, în perioada imediat următoare, a două bătălii simultane: una diplomatică, privind recunoașterea internațională a noilor granițe, și alta militară, de apărare a respectivelor granițe în fața atacurilor forțelor comuniste din Ungaria și Rusia.

Astfel, pe plan diplomatic, interesele României au fost apărate de mari oameni politici și diplomați precum Ionel I. C. Brătianu, Take Ionescu, Al. Vaida-Voevod, Nicolae Titulescu, o mențiune specială meritând regina Maria, care în 1919 a însoţit la Paris delegaţia română, pentru a obţine recunoaşterea graniţelor României Mari. Poate că politicienii actuali ar avea foarte multe de învățat din felul în care Ionel I. C. Brătianu a rezistat în fața încercărilor Marilor Puteri de a-și impune voința în dauna României. În raportul prezentat în cadrul Conferinței, la 1 februarie 1919, Ionel I.C. Brătianu a relevat faptul că intrarea țării noastre în Marele Război alături de Puterile Antantei a avut ca scop fundamental eliberarea Transilvaniei și Bucovinei de sub dominația Austro-Ungariei și a demonstrat, totodată, contribuția românească pe plan economic, politic și militar la obținerea victoriei Aliaților asupra Puterilor Centrale. De asemenea, el a probat cu argumentele istorice și etno-demografice că Transilvania și Banatul sunt teritorii românești, reamintind că statisticile ungare, deși falsificate, îi menționau totuși pe români ca fiind populația majoritară a acestor ținuturi. „Populația română din aceste teritorii reprezintă mult peste două treimi din întreaga populație“, se arăta în raport. Ionel I.C. Brătianu a ținut să pună în relief și faptul că „înainte ca armata română să pătrundă în Transilvania, deputații români din toate județele acestei provincii, în virtutea dreptului la autodeterminare, s-au întrunit la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia,  unde au hotărât unirea definitivă a Transilvaniei și a regiunilor (românești) din Ungaria cu România“. Pe de altă parte, conducătorul delegaţiei maghiare, contele Albert Apponyi, a pus la dispoziţia Marilor Puteri ample memorii, în care apăra cauza Ungariei. Notele părţii maghiare au încercat să impună ideea că românii sunt o rasă inferioară: „Superioritatea maghiarilor şi a saşilor în discuţie nu se datorează nici protecţiei statului maghiar, nici unui sistem de opresiune bazat pe violenţă. Aceasta este o presupunere care este negată de datele statistice, care demonstrează faptul că inferioritatea rasei româneşti se manifestă într-o manieră frapantă ori de câte ori le este lăsat spaţiu liber pentru iniţiativa privată“. În cele din urmă, rasismul notelor maghiare de la Conferinţa de la Paris nu a avut câștig de cauză. Reamintirea bătăliei diplomatice de atunci pune în evidență faptul că Marea Unire nu a fost un cadou nemeritat, primit de români de la Marile Puteri, după cum statul național unitar nu a fost o creație artificială, o „plăsmuire monstruoasă“ a Conferinței de la Paris, așa cum au afirmat revizioniștii maghiari și sovietici, teze reluate astăzi, din păcate, de unii pseudo-istorici români. În fapt, Conferința a consacrat internațional hotărârile adunărilor plebiscitare de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, hotărâri adoptate democratic, în acord cu dreptul națiunilor la autodeterminare. Ungaria, țară învinsă, revenea la granițele sale etnice, adică recunoștea că o mare parte din fostele sale „provincii istorice“, în care maghiarii erau, de fapt, minoritari, aveau să facă parte din Iugoslavia, Cehoslovacia, România, Austria. Astfel, Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, în concordanță cu întreg sistemul de tratate de la Paris, din anii 1919-1920, nu a făcut decât să recunoască îndreptățirea deciziilor luate de români. Mai mult, după al Doilea Război Mondial, la Conferința de pace de la Paris, din anii 1946-1947, instanțele internaționale au recunoscut același lucru, apartenența Transilvaniei la România. În acest context, trebuie să arătăm că, în ziua ratificării în Parlamentul de la  Budapesta a Tratatului de la Trianon (în Ungaria era instaurat regimul horthyst), deputații revizioniști au jurat că nu-l vor respecta niciodată, că vor lupta prin toate mijloacele pentru refacerea Ungariei Mari. Ei au depus următorul jurământ: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare“. Sloganul „Nem! Nem! Soha! (Nu! Nu! Niciodată), scandat de parlamentarii unguri și reluat ulterior de propaganda revizionistă, exprima hotărârea de nerecunoaștere și nerespectare a Tratatului de la Trianon, ca și a celorlalte tratate adoptate pe cale democratică de către Conferința de Pace de la Paris. Începând cu momentul ratificării formale a Tratatului de la Trianon, cercurile revizioniste maghiare au pus bazele unei ample mișcări anti-Trianon, care acționează și în zilele noastre, pe plan intern și internațional, folosind un uriaș arsenal de mijloace politico-diplomatice și propagandistice pentru convingerea opiniei publice și forurilor de decizie mondiale asupra pretinsului caracter inechitabil, „dictatorial“, „imperialist“ al tratatului adoptat în 1920 și reconfirmat prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, prin Actul final al Conferinței de la Helsinki din 1975 și alte acte și tratate internaționale din perioada postbelică. Mișcarea anti-Trianon, inițiată și propulsată de revizionismul maghiar, este îndreptată în mod clar împotriva statului național unitar român. În ciuda acestor reacții, Conferința de pace de la Paris a fixat noua hartă a Europei valabilă, în multe privințe, până astăzi, reprezentând prima decizie din istorie a Marilor Puteri, care au ținut seamă, în mare măsură, de voința popoarelor (lituanian, leton, eston, polonez, ceh, slovac, român, sârb, croat, sloven), consfințind și destrămarea imperiilor multinaționale (german, austro-ungar, rusesc, otoman). Pentru România, Trianonul a însemnat recunoașterea granițelor etnice de vest ale statului nostru.

Pe plan militar, hotărârile românilor majoritari, luate în adevărate adunări democratice plebiscitare, au trebuit apărate împotriva Rusiei și Ungariei bolșevice, a Ucrainei naționaliste. România a trebuit să facă față atât atacului venit din partea Republicii Sovietice Ungare în noaptea de 15-16 aprilie 1919, cât și atacurilor Armatei Roșii în zona Nistrului, declanșate încă din a doua jumătate a lumii ianuarie 1919. Doar defecțiunea atamanului Grigoriev și ofensiva generalului Denikin în 1919 au împiedicat un atac conjugat sovieto-ungar asupra României, aceasta în condițiile periculoase, în care Consiliul Suprem Interaliat se dovedise incapabil să intervină efectiv împotriva pericolului comunist. În acea perioadă, Georg Lukacs, comisar al Educației în guvernul lui Bela Kun, a lansat o campanie de terorism cultural, urmărind o intensă acțiune de reeducare a societății prin „anihilarea vechilor valori şi crearea unora noi de către revoluţionari“. Din fericire, la 4 august 1919, armata română, sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, a eliberat Budapesta și întreaga Ungarie de teroarea regimului comunist. Regele Ferdinand, dorind să menajeze orgoliile maghiarilor, nu a permis armatei să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, însă sergentul Iordan și caporalul Bivolaru și-au exprimat sentimentele, ridicând pe respectiva clădire, deasupra drapelului ungar, o opincă găurită. Iată de ce acțiunea eliberatoare a trupelor române a reprezentat salvarea Centrului și a Sud-Estului Europei de pericolul comunizării, al extinderii revoluției mondiale.

Privind retrospectiv Conferința de Pace de la Paris, observăm că principiul naționalităților și activitatea unor diplomați iscusiți și patrioți au fost în favoarea reîntregirii națiunii române. Europa, în prezent, este formată din națiuni și state naționale. România a fost primită în UE ca stat național, având o identitate și o suveranitate bine definite. Altfel spus, am devenit europeni (adică membri ai UE) ca români, nu ca cetățeni de nicăieri, de aceea nu putem fi universali, dacă nu suntem și naționali. Astăzi, când se vorbește tot mai mult despre necesitatea dispariției națiunilor, iar în Parlamentul European interesele României sunt sacrificate pentru rațiuni legate de războiul politic intern, nu ne rămâne decât să sperăm că patriotismul lui Ionel I. C. Brătianu, al reginei Maria, al  atâtor mari români de altădată va fi reînviat de o nouă generație de oameni politici, conștienți de faptul că nu pot fi buni europeni dacă mai întâi nu sunt buni români.