Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Identitate nationala » Un secol de onoare și demnitate românească

Un secol de onoare și demnitate românească

Casa Corpului Didactic din Vaslui a organizat la sediu – sub egida Inspectoratului Școlar Județean – un simpozion dedicat Marii Uniri din 1918, cu titulatura Un secol de onoare și demnitate românească. Au luat parte inspectori școlari, directori de școli și licee, profesori metodiști, istorici și cercetători, publiciști. A fost o temă generoasă, pe care cei prezenți au înțeles-o într-un sens mai larg: în istoria națională, de la Dromichete, Burebista și Decebal încoace, am avut parte de numeroase acte de demnitate și deopotrivă de perioade funeste de cădere, umilință și trădare. În ultimă instanță, istoria umanității însăși a însemnat o succesiune tulburătoare de creșteri și descreșteri (corsi e ricorsi, incrementa atque decrementa).

Prof. dr. Nicolae Ionescu, inspector școlar de specialitate și autor al unor studii minuțioase dedicate istoriei moderne a României, a susținut o expunere substanțială din perspectivă diacronică, subliniind faptul că niciodată Carpații n-au fost un zid despărțitor pentru cele trei provincii românești: Moldova, Țara Românească și Transilvania. Ne-au menținut laolaltă mereu ideea unității de limbă și de neam, precum și credința ortodoxă. Dacă Evul Mediu european s-a definit prin fărâmițarea teritorială și politică, secolul al XIX-lea a fost cu adevărat epoca națiunilor, a cristalizării statelor medievale. Ideea unității românilor este veche și s-a dovedit indestructibilă. La 1600, Mihai Viteazul a împlinit pentru scurt timp acest vis secular. Deviza anului revoluționar 1821 a fost „Dreptate și slobozenie“, pentru ca la 1848 să devină „Unitate și dreptate“. Actul unirii a fost pregătit în etape, ținându-se cont atât de factorii interni, cât și de cei externi. A venit firesc, pe axa istoriei, momentul unirii de la 24 Ianuarie 1859 dintre Moldova și Țara Românească, urmat de Războiul de Independență (1877-1878), iar România a intrat în etapa fastă de modernizare și de compatibilizare politico-socială cu Europa. La finele Primului Război Mondial a fost posibilă, într-o conjunctură internațională favorabilă, Marea Unire. Conflagrația mondială a fost pentru noi războiul țăranului român condus de elitele politice. Mai înainte de marea confruntare a frontului, un ministru providențial al Instrucțiunii Publice, Spiru Haret, un reformator veritabil, contribuise decisiv la creșterea demnității învățătorului, a profesorului. Când intelectualii satelor au îmbrăcat haina militară ca subofițeri și ofițeri, ei nu s-au lăsat contaminați de „virusul bolșevic“ și au luptat exemplar pentru neam și țară. Preoții așezărilor rurale, cu Evanghelia în mână și crucea la piept, au susținut, de asemenea, ființa națională, spiritul unității noastre. Cu Guvernul stabilit la Iași și Cartierul General al Armatei la Bârlad, aflată într-un moment de cumpănă istorică, România a pendulat între agonie și extaz. Tezaurul a fost dus la Moscova, iar teritoriul național rășluit și contextul politico-militar foarte greu au reprezentat amenințări foarte grave la adresa statului național. Dar au venit zorii izbăvirii noastre grație marilor oameni de stat și voinței populare. La 27 martie 1918 are loc unirea Basarabiei cu România, iar la 1 Decembrie 1918 marea adunare populară de la Alba Iulia a consfințit unirea Transilvaniei cu patria-mamă. Pe bună dreptate, Ferdinand a devenit „regele cel loial“ sau „Întregitorul“. Simbolic, Alba Iulia a fost supranumită, cu o formulă paradoxală, „Mecca românismului“. La 14 decembrie 1918 au fost depuse actele oficiale ale Unirii. A fost momentul astral al istoriei naționale, reconfirmând cele trei valori sacre – Țara, Neamul, Credința.

Prof. Clit Costin ne-a reamintit un fapt semnificativ – Colegiul Național Cuza Vodă din Huși se află într-o conjuncție fericită cu Marea Unire: în 1918 a fost transformat din gimnaziu în liceu și, în consecință, și-a putut marca recent centenarul, în cadrul unei ample manifestări festive. Din unghiul de vedere al istoricului, vorbitorul a apreciat că istoria noastră modernă este complexă și contradictorie și că, bunăoară, sistemul de alianțe n-a fost întotdeauna cel mai fericit. Dar, dincolo de obstacole și vicisitudini, congresul de la Cernăuți, Sfatul Țării de la Chișinău și marea adunare de la Alba Iulia din 1918 au consfințit actul istoric al constituirii României Mari.

Prof. Oltea Rășcanu Gramaticu și-a structurat discursul din perspectivă polemică, pornind de la afirmațiile discutabile ale unor istorici de astăzi cum că suntem o națiune nouă și contăm pe o istorie de dată recentă. În realitate, noi suntem vechi în acest spațiu carpato-danubiano-pontic, avem o istorie milenară și doar modernizarea statului român, alinierea lui la civilizația apuseană aparțin ultimelor două secole. 2018 este un an sfânt pentru noi și este regretabil că generațiile actuale, în eterna lor dispută politică, în gâlceava dâmbovițeană, coboară uneori lucrurile în derizoriu. Nici instituțiile de cultură și nici mass-media naționale n-au făcut prea multe pentru concordie și coeziune. Dacă înaintașii noștri au avut un ideal național și și-au dat sângele pentru neam și vatra strămoșească, astăzi observăm cu tristețe că ne lipsește liantul pentru marile decizii și marile proiecte pe termen mediu și lung. A fost îmbucurător că, în vara lui 2018, Societatea de Istorie Națională a organizat prima conferință pe țară a profesorilor de istorie, în prezența unor academicieni români, cercetători și universitari de înaltă ținută științifică, și este de dorit permanentizarea acestei inițiative. Trebuie regândit modul în care abordăm istoria națională la nivel academic și mai cu seamă pe palierul universitar și preuniversitar. Avem nevoie, de altfel, de manuale pentru gimnaziu și liceu în care marile momente ale istoriei noastre să-și găsească reflectarea adecvată, obiectivă, fără nicio imixtiune a partizanatului dogmatic ori a politicului impur. Lectoratele de vară de la Arad și Budapesta s-au dovedit utile ca deschidere teoretică și dezbatere confraternă, dar au dezvăluit și mentalități anacronice, judecăți îngust-naționaliste, ca să nu mai punem la socoteală mici „provocări“ de ordin tematic și terminologic, precum și unele aserțiuni riscante, în fața cărora specialiștii români au etalat o nejustificată prudență și timiditate. Or, nu este cazul să uităm Unio trium nationum (1437), Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (1791), lupta corifeilor Școlii Ardelene pentru dreptate socială și unitate națională. Ar fi trebuit să exprimăm mai ferm punctul nostru de vedere la Congresul istoricilor, desfășurat la Cluj-Napoca (ediția I) și ulterior la Iași. În acest din urmă oraș – cândva capitală a Moldovei – un istoric de talia lui Ion Agrigoroaei, reputat prin operă, experiență și ținută morală, a fost plasat discret într-una din secțiunile Congresului și nu la ședința în plen. Trist, dar adevărat! Prinși azi în conflicte politice ireconciliabile, liderii României anului 2018 nu mai au timp să mediteze la interesul național, să definească și să ducă la capăt mult așteptatul proiect de țară.

Semnatarul acestor rânduri a „radiografiat“ perioada 1910-1918, premergătoare Unirii, din punctul de vedere literar. Istoricii o consideră epocă de tranziție (v. Const. Ciopraga – „Literatura română între 1900-1918“), cu deplină legitimitate, căci în acest interval temporal se sting o serie de scriitori afirmați în secolul al XIX-lea și se nasc alții, impuși ca valori estetice în strălucita epocă interbelică și după aceea. Trec pe rând la cele veșnice simboliștii Cezar Iuliu Săvescu (1903) și Ștefan Petică (1904), junimistul Vasile Pogor (1906), cărturarul enciclopedist B.P. Hasdeu (1907), genialul I.L. Caragiale (1912). 1913 a fost un an nefast pentru Panait Cerna, Ilarie Chendi și Șt.O. Iosif. În 1914 îi pierdem pe Dimitrie Anghel și Emil Gârleanu, iar în 1916 pe criticul Ion Trivale. În plin război, în 1917, dispar Titu Maiorescu, Alexe Mateevici și Calistrat Hogaș, iar în 1918 G. Coșbuc. Nici următorii doi ani n-au fost binevoitori cu literatura noastră, fiindcă îi pierdem pe P.P. Carp, B.Șt. Delavrancea și Al. Vlahuță (în 1919), iar în 1920 pe Al. Macedonski. A.D. Xenopol și C.D. Gherea. Dar timpul – generos – ne acordă o compensație dintre cele mai valoroase. Chiar din primul an al secolului al XX-lea (1901) se nasc Pompiliu Constantinescu și Liviu Rusu; anul 1902 ne oferă opt viitori scriitori de primă mână: Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, N. Crevedia, G. Lesnea, Sașa Pană, Dan Simonescu, Zaharia Stancu, Petre Țuțea. În 1903 apar Ilarie Voronca și Tudor Mușatescu, în 1904 – Petre Pandrea, Stefan Roll (Gh. Dinu) și Mircea Vulcănescu, în 1905 – Radu Gyr și comparatistul Al. Dima, iar în 1906 – Radu Boureanu și N. Carandino. În 1907, anul răscoalelor țărănești, literatura română se îmbogățește cu o constelație de valori de diverse calibre: Mircea Eliade, Emil Gulian, Dan Botta, Mihai Beniuc, Mihai Pop, Mihail Sebastian, Cella Serghi, Ion Zamfirescu. În 1908 apar pe firmament, pentru a se impune mai târziu, Geo Bogza, Edgar Papu, Virgil Carianopol, I.C. Chițimia, Mircea Pavelescu, Iulian Vesper, Gh. Vrabie. 1909 ne oferă noi certitudini literare: Octav Șuluțiu, Virgil Teodorescu, Constantin Noica, Ovidiu Papadima. În 1910: Radu Tudoran și Lucia Demetrius; în 1911: Emil Cioran, Miron Radu Paraschivescu, Emil Botta, Eugen Jebeleanu; în 1912: Romulus Vulpescu; în 1913: Gherasim Luca, Aurel Baranga; în 1914: Nicolae Țațomir; în 1915: Vintilă Horia, Gellu Naum; anul intrării României în război (1916) este deosebit de promițător: se nasc Const. Ciopraga, Laurențiu Fulga, Magda Isanos, Gabriel Țepelea, H. Țugui. În 1917 se ivește istoricul literar Al. Piru. Lista noastră este una selectivă și concludentă. În vremuri vitrege, literatura română a știut să renască din propria-i cenușă și să fie la înălțimea istoriei. După Primul Război Mondial s-au descătușat energiile creative ale națiunii, s-a înfăptuit reforma agrară, a fost adoptată o nouă Constituție și a urmat o perioadă literară strălucită, egală cu aceea a marilor clasici din secolul al XIX-lea, efervescenta perioadă interbelică. S-au schimbat atitudini, mentalități, filosofii de viață. S-au produs „revoluții“ ale emancipării feminine și masculine, inclusiv în domeniul modei vestimentare. Omenirea respira cu nesaț aerul păcii și prosperității.

Simpozionul a fost „prefațat“ de un proiect educațional și un concurs de eseuri pe tema „Eroul preferat“, destinat elevilor din învățământul preuniversitar. Câștigătorii au primit premii și diplome. Pornind de la cartea lui Gabriel Liiceanu „România – o valoare din care se poate muri“, Liliana Grama a prezentat un medalion video consacrat Reginei Maria (1875-1938), unul din ctitorii marcanți ai României moderne, prof. Geanina Chirilă a evocat personalitatea mareșalului Alexandru Averescu (1959-1938), iar prof. Doina Danu a subliniat importanța și semnificația multiplă a zilei de 9 Mai.

Manifestarea vasluiană a fost moderată, cu echilibru și bun-gust, de către prof. Cristinel Popa, directorul Casei Corpului Didactic.

Teodor PRACSIU