Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Un studiu de caz sau în ce fel de lume trăim

Un studiu de caz sau în ce fel de lume trăim

Un raport din 2016 privind starea şcolii preuniversitare, foarte interesant prin datele cuprinse în el, ne spune  direct, sau cumva indirect, cam în ce fel de lume trăim. Fireşte, orice judecată critică are un punct de referinţă şi dacă acel punct de referinţă este unul îngăduitor sau plin de compromisuri, s-ar putea ca însemnările de faţă să nu aibă pentru cititor semnificaţia sperată. Dacă însă judecăm lucrurile dintr-o perspectivă umanistă şi individuală, atunci e aproape sigur că datele conţinute de acel raport nu sunt simple date, ci o imagine a unei lumi care pare marcată de indiferenţă, dacă nu cumva de cinism.

Datele de sinteză din acel raport ne spun că în anul şcolar 2003-2004 au fost înscrişi în sistemul de învăţământ preuniversitar din România 287.552 de copii. Aceşti copii au devenit şcolari, au ocupat un loc într-o bancă şi au întâlnit pentru prima oară în viaţa lor un învăţător. Cuvântul învăţător are contaţiile cele mai înalte şi mai nobile cu putinţă. Un învăţător nu este doar cineva care ne învaţă doar tabla înmulţirii, eventual, căci în sens istoric un învăţător înseamnă nu doar „persoană care învaţă sau instruieşte pe cineva“, dar şi:  „maestro, preceptor (ştiutor de… precepte), dascăl“, ca şi „îndrumător, sfătuitor, povăţuitor“.

Din aceste aproape trei sute de mii de copii, peste opt ani, în 2010-2011 adică, 4.888 rămăseseră repetenţi, schimbându-şi astfel învăţătorul şi profesorul, trăind adică un prim şi sever eşec al  al vieţii lor. În utopiile comuniste, ideea de a rămâne repetent a fost la un moment dat dezavuată, pornind  de la o realitate aproape „filosofică“, aceea că pentru oameni viaţa este unică, iar repetenţia înseamnă, în fond, ratarea unui an din această viaţă. Sigur, sistemele politice au gândit diferit ideea de repetenţie, în fond, nu toată lumea trebuie să înveţe carte. În anume societăţi tradiţionale, cartea era considerată şi un fel de „otravă“, care strica mintea, de aceea nu toate traseele existenţei trebuie să treacă obligatoriu prin multă şcoală, alternativele fiind, în cele din urmă, o meserie, o ucenicie întru ceva.

Pe lângă aceşti elevi repetenţi, la sfârşitul aceluiaşi an şcolar, 2010-2011, se consemna şi  un total de 55.295 de elevi care părăsiseră dintr-un motiv sau altul gimnaziul, adandonând, cu alte cuvinte, traseul obişnuit, comun, democratic am zice, de a se afirma ca om în devenire al cetăţii, deşi el era atunci doar un copil de  14 ani.

Nu ştim care au fost principalele cauze ale abandonului şcolar al acestei serii şi, dat fiind că este vorba de o mai veche realitate, nu mai este cazul poate să aflăm amănunte, să facem analize, aşa că mergem mai departe. Destinul şcolar preuniversitar al celor rămaşi din această serie, adolescenţi acum, se va încheia în 2015-2016 cu un examen de bacalaureat. Se vor înscrie în acest an să susţină acest examen  146.200 de candidaţi din seria care a avut iniţial un efectiv de 287.552, unii dintre ei (puţini!) aparținând unor serii mai vechi. Vor promova examenul 110.742 dintre candidaţi.

Recapitulând, putem observa cu uşurinţă, aşadar,  că au pornit pe drumul şcolii 287.552 de elevi, au ajuns la sfârşitul gimnaziului 227.369 de elevi şi au terminat traseul şcolar încheiat cu un examen de bacalaureat 110.742 de tineri, capabili să-şi asume, fără eșecuri (cel puţin până acum!)  responsabilităţi într-o lume care se va prezenta acestora din ce în ce mai complexă, mai contradictorie. Mulţi dintre ei au devenit între timp studenţi, în ţară sau în afară, în vreme ce alţii şi-au găsit sau încă îşi caută un loc de muncă, dacă nu cumva au renunţat, fiindcă în lumea de azi munca nu mai pare a fi un scop. De aceea o parte cunosc statutul de şomer, descoperind condiţia de asistat social într-o societate europeană în care fondurile pentru asistenţă socială sunt importante.

Ce ne arată acest „studiu de caz“?!… La prima vedere, el nu pare a fi decât radiografia unei lumi normale, neutopice. Dacă am fi trăit în această perioadă în vechiul regim comunist, e probabil că  mulţi dintre cei care părăsiseră şcoala la sfârşitul clasei a VIII-a s-ar fi aflat mai departe pe băncile ei. Nu este foarte important dacă metodele folosite, amendarea părinţilor  sau alte metode coercitive ar fi fost soluţia pentru ca aceştia (nu toţi, desigur!)  să fi terminat cel puţin gimnaziul. Ceea ce mi se pare important este faptul că responsabilitatea socială a instituţilor de atunci (şcoală, primărie) ar fi funcţionat, probabil,  ceva mai eficient, iar reglementările legale ar fi fost cu mai multă rigoare aplicate.

La a doua vedere însă, „studiul de caz“ ne poate duce într-o discuţie cu multe alte întrebări şi eventuale răspunsuri, cu elemente de analiză,  care ne pot arăta, în fond, cum „funcţionăm“ noi ca lume democratică. Astfel, prima întrebare categorică este una de tip hamletian: trebuia ca toată această masă de absolvenţi de gimnaziu să ajungă în faţa unui examen de bacalaureat? Şi dacă da, acest examen trebuia să fie cumva unul mai accentuat diferit, în raport de profile decât este acum?!… A fost sărăcia principla cauză care a generat realitatea abandonului şcolar la finele clasei a VIII-a sau într-o bună măsură confuzia de valori, reală şi dramatică, e „vinovată“,  în cea mai mare măsură, de generarea unei asemenea stări de fapt? Numeroasele „reforme“ au dus la elaborarea unor programe suficient de aplicate, diferenţiate şi accesibile, pentru a se adresa pe rând unui învăţământ obligatoriu de 10 ani şi apoi unui liceu care şi-a pierdut personalitatea sub semnul unor soluţii nefericite.

Oricum, dincolo de aceste întrebări, acesta este destinul unei serii de elevi contemporani cu noi. Ar fi putut fi altul, acest destin,  dacă  în toate aceste momente de şcolaritate seria aceasta ca şi seriile care vin după noi (o generaţie, în fond!) ar fi fost considerate cu mai multă răspundere „viitorul acestei ţări“. Şi ajungem, iată, din nou, la alte întrebări care par a fi prea numeroase pentru a mai găsi un răspuns sau mai multe răpunsuri. Statistic vorbind, din această serie a anului 2003-2004, doar 38,2% la sută au terminat „cursa“, au ajuns… bacalaureaţi. Mult, puţin?!

Într-o curbă a lui Gauss, o asemenea cifră indică faptul că realitatea consemnată este una mediocră, dacă nu cumva calificativul este îngăduitor. Dar, indiferent de calificativ, această cifră marchează în egală măsură şi calitatea vieţii noastre din această perioadă de timp. Ea spune o „poveste“ despre noi ceilalţi, profesori, şcoli, programe etc., despre miniştrii educaţiei, despre elevii noştri şi despre motivaţiile care-i aduc şi menţin la şcoală. Şi, fireşte, ni se spune o „poveste“ şi despre clasa politică a acestei ţări, despre etosul, în cele din urmă, al acelor/acestor vremuri.

Nu ne rămâne decât, istoric vorbind, speranţa că aceste timpuri vor fi în cele din urmă înlocuite cu altele mai favorabile seriilor de elevi. Cu vremuri  în care o asemenea cifră, de 116.627 de tineri dintr-o serie şcolară, care nu şi-au mai luat bacalaureatul, nu ne va mai apărea ca o povară socială a lumii în care trăim. O vreme însă ne vom scuza cu ideea că istoria este lentă şi că ea nu se ocupă prea atentă de indivizi. Chiar dacă aceştia sunt, cifric vorbind, peste 100.000. Ne va trebui probabil o cifră ceva mai mare  pentru a se produce o accelerare a ei, a istoriei.

P.S. În anul scolar 2015/2016, conform Institutului Național de Statistică (INS), 30.504 de copii din ciclul primar și gimnazial au părăsit şcoala, în vreme ce alţi 26.722 au abandonat în timpul liceului sau al altor forme de învăţământ.

Datele oficiale arată că aproape jumătate din copiii din România (49%) se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, fenomen care are consecințe grave pe termen lung, nu doar asupra copilului, ci asupra întregii societăţi, arată un raport al organizaţiei „Salvați Copiii“.