Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Unde se duc copiii care nu merg la şcoală?

Unde se duc copiii care nu merg la şcoală?

Toţi cei care la ora de la clasă obişnuiesc să facă prezenţa ştiu că elevii au tendinţa să spună, atunci când un coleg este absent, de ce nu este în clasă, ba, mai mult, unde ştiu ei că ar fi. Cutare lipseşte pentru că a plecat la bunici, ori este la medic, a venit fratele lui din străinătate… ş.a. Sunt situaţii în care, prinşi de ceea ce avem de făcut în aceea oră, le recomandăm să relateze respectivele informaţii dirigintelui, lăsând să se înţeleagă că pentru moment absenţa consemnată în catalog închide discuţia. Despre aceşti elevi cuprinşi instituţional, cei care în mod regulat frecventează orele la şcoală, într-un fel sau altul, sunt cunoscute informaţii utile pentru ocrotirea parcursului lor formativ. Acest fapt este posibil pentru că alternanţa prezenţei cu absenţele este una în favoarea prezenţei la ore. Ce se întâmplă însă atunci când absenţele devin atât de numeroase încât faptul că elevul mai figurează în catalog pare să fie doar o problemă de birocraţie încă nerezolvată, în sensul de a consemna exmatricularea sau abandonul celui în cauză? Dar cu cei care nu au fost niciodată la şcoală? O întrebare importantă şi la care nu e uşor de identificat nici măcar cine ar fi responsabil să răspundă ar putea fi: unde se duc copiii care nu merg la şcoală?

Ca la orice întrebare complexă, răspunsurile pot fi de mai multe feluri. Unele dintre acestea au un caracter preponderent teoretic, altele au dimensiuni practice.

De pildă, unele dintre cercetările UNICEF şi cele ale Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei (2011, http://www.ise.ro/copiii-care-nu-merg-la-scoala-o-analiza-a-participarii-la-educatie-in-invatamantul-primar-si-gimnazial) dedicate temei sunt prezentate sub acest titlu: Copiii care nu merg la şcoală – o analiză a participării la educaţie în învăţământul primar şi gimnazial, studiu UNICEF, 2012, (http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/copiii-care-nu-merg-la-scoala-pt-web.pdf.pdf), arătând că 44.000 de copii de vârsta învăţământului primar, peste 48.000 de copii de vârsta învăţământului gimnazial care nu merg la şcoală.

Conform datelor făcute publice de Institutul Naţional de Statistică, „Populaţia şcolară a României 2016“, în anul şcolar 2015-2016, în sistemul naţional de educaţie erau cuprinse aproximativ 3,64 milioane de persoane, ceea ce însemna doar trei sferturi din populaţia de vârstă preşcolară şi şcolară (gradul de cuprindere şcolară pentru populaţia de 0-23 de ani a fost de 72,2%), (http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/sistemul_educational_2016_r.pdf). Deci, mai mult de un sfert (27,8%) din copii nu merg în mod semnificativ la şcoală, aflându-se în afara sistemului de educaţie fie pentru că nu sunt şcolarizaţi, fie pentru că au părăsit timpuriu şcoala.

Printre cauzele care favorizează abandonul şcolar, cele mai frecvent invocate sunt acelea care decurg, în general, din lipsa mijloacelor de trai şi, în mod special, a condiţiilor de studiu, în mod curent este de vină mediul familial conflictual, sau un context de viaţă în care copilul este neglijat (inclusiv prin lăsarea acestuia în grija alor adulţi), apoi chiar atitudinile negative faţă de şcoală ale apropiaţilor copilului.

Dintre cauze care trimit direct la copil sunt cunoscute: absen­teismul şcolar consemnat în istoricul elevului, dificultăţile întâmpinate la învăţare, la care se adaugă, desigur, motivaţia redusă a elevilor pentru activităţile şcolare.

Apoi mai pot fi presupuse dificultăţile de adaptare la cultura şcolară. Imediat, în corelaţie cu aceasta, în ameliorarea stărilor de fapt, ştim care ar fi măsurile ce se pot lua la nivelul şcolii: „Crearea sentimentului de apartenenţă la grup, dezvoltarea abilităţilor de comunicare în grup, lucrul în echipă, abordările educaţionale de tip inclusiv sunt tot atâtea direcţii spre care şcoala s-ar putea îndrepta, astfel încât fiecare elev să îşi găsească locul în şcoală, să se simtă apreciat şi valorizat“.

În schimb, pentru toate celelalte aspecte de viaţă este mult mai greu să putem identifica într-un mod adecvat cine ce are de făcut. Şi în acest sens sunt, aşa cum ştim, multe argumente. Pentru că fiecare dintre situaţiile de viaţă se prezintă aparte, cu o specificitate greu de depăşit; pentru că instanţele responsabile nu îşi conjugă în mod eficient eforturile etc. Cert este că realitatea este una apăsătoare, iar pe noi cei care lucrăm în educaţie ne îngrijorează pe bună dreptate. Dacă ne imaginăm întreg sistemul de educaţie ca o mare clasă peste care privim cu încredere pentru viitor, mai mult de un sfert din locurile respectivei clase sunt libere, cei care ar trebui să le ocupe nu sunt acolo. Atunci întrebarea: Ce fac copiii care nu merg la şcoală? ne pune în dificultate.

Răspunsul simplu ar fi că stau acasă, unde se joacă, muncesc în gospodărie sau pierd timpul pur şi simplu, dar nu acest tip de răspuns are forţa de a mişca într-un sens pozitiv lucrurile, de a soluţiona cumva problema.

Unde sunt, principial vorbind, elevii care lipsesc? Întrebarea ne preocupă în mod insistent şi la sfârşitul anului şcolar, atunci când trebuie să decidem dacă închidem media elevului care are multe absenţe, de câte note ar mai avea nevoie, eventual, dacă este cazul să rămână cu situaţia şcolară neîncheiată, sau corijent, dacă, la limită, se pune problema repetenţiei etc. În acelaşi timp, conştientizăm că orice hotărâm să facem va avea, cu siguranţă, multe implicaţii. Una dintre acestea ar putea fi şi creşterea numărului celor care, dintr-un cumul de motive, în anul care vine nu vor mai frecventa şcoala.

Prof. dr. Cristina Ştefan
Colegiul Naţional „Spiru Haret“ Bucureşti