Socialize

Facebook
Home » Noutati » Uniforma școlară, eterna poveste…

Uniforma școlară, eterna poveste…

Uniforma scolaraDupă o perioadă de 50 de ani de comunism, în care elevii erau obligaţi să poarte uniforme (într-un timp și matricole, la fel ca în regimul burghez dintre 1880-1948) și să respecte un regulament sobru și sever, afișat vizibil pe pereţii fiecărei clase, în iureșul „Revoluţiei” din 1989 și apoi după izbânda ei, elevii radicali, organizaţi în grupe sau în lungi coloane de protestanţi care aruncau cu pietre în geamurile ministerului, au impus desfiinţarea totală a uniformei și atotputernicia comportamentului „democratic”, confundat cu anarhia, egalitarismul, familiarismul, liberul consimţământ al unor norme convenabile, reducerea la maximum a severităţii sancţiunilor. Lucrurile au luat-o razna. Elevii goneau din școală pe directori acuzaţi de „colaboraţionism” cu comuniștii sau pe profesorii care nu le conveneau, abuzau de delaţiuni și acte de insubordonare la adăpostul liberalităţii și drepturilor imprescriptibile ale tineretului democrat, legiferate de UNESCO.

Când lucrurile s-au mai potolit, către 1993, au început să apară recomandări timide în privinţa „decenţei” ţinutei școlare și să se formuleze regula­mente benigne, împăciuitoare și tolerante. Cel apărut în timpul ministeriatului Ecaterinei Andronescu și apoi, ceva mai drastic, dar la fel de neeficient, cel semnat de Paloma Petrescu n-au fost prelucrate, invocate și aplicate ad litteram, zăcând și mucezind în seifurile directorilor.

Era firesc să se întâmple așa, deoarece societatea modernă se găsea și se găsește într-o grea dilemă când e vorba de a alege între o școală închisă, ruptă de realitatea socială din jur, supusă unor norme ferme de disciplină și morală, și o școală deschisă, cu libertăţi și permisivităţi neîngrădite, permeabilă la toate influenţele negative ale societăţii, generatoare de consecinţe grave și imprevizibile, așa cum se întâmplă în multe școli americane și engleze, unde violenţa, anarhia, molestarea profesorilor, violarea fetelor, consumul drogurilor, rafalele de pistol și automate împroșcând moarte prin curte și clase, fenomene total nedorite și necunoscute altădată la noi, au fost importate și în școlile românești, mai ales după 1997.

Recent, presa și televiziunea au prezentat statistici alarmante ale institutelor de specialitate, preocupate de actualul comportament al tineretului școlar, comunicând date care demonstrează începutul deca­denţei morale a școlii moderne, care supra­licitează și supradozează informatica și pragmatismul, însă marginalizează și minimalizează conţinutul educativ al procesului de învăţământ. La cauzele strict „curriculare” s-au adăugat degradarea familiei și slaba colaborare a acesteia cu școala. Statisticile apărute în octombrie pe micul ecran arată că 88% dintre elevii României consumă alcool, 65% fumează, 6% se droghează, iar viaţa sexuală activă începe la 13-14 ani și antre­nează aproape 90% din adolescenţii de 16-19 ani, date care coincid surprinzător cu cele semnalate și în statele puternic dezvoltate economic.

În această situaţie, una din marile autorităţi pedagogice actuale, Karl Popper, consideră că la socie­tatea excesiv de deschisă, informatizată și comunicantă precum cea de azi, școala ar trebui să fie închisă tocmai „pentru ca inamicii acelei societăţi deschise, duhurile sale rele, să nu poată perverti actul de educaţie”. Reformatorul cere uniformă, siglă, program strict, activitate extrașcolară și weekend dirijat și controlat, plasarea școlii în medii ecomorale (fără cârciumi, debite de tutun, discoteci, case de prostituţie prin apropiere). Poziţia lui este susţinută de numeroși pedagogi, printre care și Paul Legrange, care visează un nou „Boulmich”, plin de șepci cu simbolul cromatic al școlilor, cu o alură tinerească a uniformelor, perechi tandre și spirituale proferând un limbaj academic și plin de graţie.

În ţara noastră, așa-zișii reformatori ministeriali n-au curajul să impună obligativitatea uniformei ca să nu încalce sacrosanctele libertăţi impuse de capitalismul libertar și finalmente libertin, preocupat doar de câștig, prosperitate, bun trai și distracţii.

Regulamentele școlare românești se mulţumesc să anunţe retoric și demagogic și chiar să reglementeze că, deși uniforma nu e oficializată, se impun anumite restricţii exprimate voalat: la fete, interdicţia fustei prea scurte și a bluzelor decoltate care descoperă „balcoanele”, blugii care eliberează buricul ocupat cu pietre și o parte din șezut, rujul gros și sprâncenele ciugulite; la băieţi, pantalonii lăsaţi pe vine, pletele și cerceii din urechi și belciugele din nas, tatuajele cele mai trăsnite, fumatul și sexul în closet, ciripiturile mobilului erotic în mijlocul orelor de curs, năravuri copiate fidel din cele mai rău famate medii școlărești din Occident și reflectate naturalist în zecile de pelicule care circulă pe internet, pe sticla televizorului și în paginile sutelor de tabloide mondene care sufocă chioșcurile de presă.

Profesorii și părinţii, într-o majoritate tot mai substanţială, pledează în favoarea reintroducerii uniformei create și acceptate de elevi, nu unice și cenușii ca în trecut, ci diversificate și individualizate pe școli, pentru a reda demnitatea și respectul categoriei studioșilor și a marca diferenţa dintre o școlăriţă emancipată și sutele de prostituate adolescente clandestine care mișună și dau de lucru poliţiei, dintre un elev serios și fără pretenţii de „cool” și un șmecheraș de bani gata, un proxenet, un dealer de droguri, un „cool” sau un „gagicar” meseriaș, ca să folosim limbajul „underground” la modă.

Adepţii uniformei din rândul elevilor se găsesc în evidentă inferioritate, mai ales că și președintele ţării, la televiziune și în presă, nu e de acord cu uniforma școlară și evocă nostalgic golăniile pe care le practica în anii școlii, ridiculizând studiul unor discipline fundamentale.

Ministrul învăţământului, inspectorii și directorii de școli dependenţi și aserviţi aproape integral politicianismului la zi evită să intre în contradicţie și în conflict cu elevii care, în proporţie de 80-90%, afirmă caracterul comunist al disciplinei și se opun uniformei, invocând în toate anchetele și interviurile preţul prea mare al ei, deși garderobele fiecărui elev, chiar din familii modeste, sunt înţesate cu toalete la modă care costă substanţial și sunt plimbate zilnic pe la școală, pentru a le spori – în numele nobilelor idealuri estetice – „ratingul” erotic și notorietatea în rândul colegilor. Nimeni nu demonstrează părinţilor snobi că cele două rânduri de uniforme pe care liceenii – cei mai emancipaţi adepţi ai modei și cei mai mari dușmani ai uniformei – le vor toci în anii școlarităţii costă de cel puţin zece ori mai puţin decât cârpele cu mofturi și blugii găuriţi cu marca fabricilor celebre, ca și fizionomia pocită de „stiliști”, „creatori de modă”, cu care se înfăţișează zilnic pe scena burlescă a unor școli, pentru a-și clama libertinismul, frivolitatea și superficialitatea.

Sunt sigur că, dacă ar exista alături de voinţa politică și voinţa pedagogică la nivel instituţional, și legătura școală-familie, uniforma n-ar mai fi „une bête noire”, iar școlile și orașele ţării vor fi împrospătate de un aer tineresc, pus în evidenţă de un comportament decent și elegant, de o uniformă purtată cu graţie și demnitate.

Prof. dr. Tudor OPRIȘ