Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Identitate nationala » Uniți în dezbinare. Reflecții despre Centenar

Uniți în dezbinare. Reflecții despre Centenar

În Anul Centenar, guvernanții au reușit performanța de a nu organiza nicio manifestare de anvergură dedicată sărbătoririi Marii Uniri. Inconștiență, neglijență, neputință? Nu știm, cert fiind doar faptul că s-a impus consemnul sărbătoririi Centenarului ca pe un priveghi, probabil pentru a nu se ofensa iredentismul maghiar și globalismul Bruxelles-ului, acesta din urmă fiind extrem de alergic la ideea de națiune și stat național. Consemnul a fost respectat cu strictețe de întreaga clasă politică, aceasta fiind preocupată până peste cap cu războiul intern și cu buna organizare a Centenarului dezbinării. De ce nu este totuși onorată memoria înaintașilor care au făurit statul național unitar?  De ce, în ciuda eroismului militarilor români, în ciuda sutelor de mii de martiri, în România nu s-a vorbit de Centenar tot anul? De ce se constată un eșec epic al celebrării? În mod cert, factorul politic dovedește că pune accent pe „sentimentul european“, și nu pe cel național, perceput ca fiind primitiv și desuet! De asemenea, respectivul factor politic pare că nu dorește să deranjeze nostalgiile unora pentru imperiile prăbușite la sfârșitul Primului Război Mondial și are o grijă deosebită să nu pună în pericol pacea Europei, pentru că de la o sărbătoare națională se poate foarte ușor ajunge la un război între națiuni, așa cum ne tot previne, în ultima vreme, președintele francez Emmanuel Macron. De fapt, atunci când nu poți deosebi Câmpul lui Horea de Câmpia Libertății din Blaj, nu ai cum să înțelegi importanța celebrării Centenarului. Oricum am privi lucrurile, rămâne consternantă indiferenţa autorităților române față de sacrificiile ieşite din comun ale înaintașilor, sacrificii care obligau la respect și omagiere, nu la tăcere vinovată și impietate. În aceste condiții, nu întâmplător, barometrele culturale ne spun că jumătate din români nu ştiu ce semnificație are Centenarul, aceștia presupunând că ar fi vorba de „ceva legat de UE“! Cum clasa politică nu se mai raportează la națiunea română, iar istoria națională nu se mai studiază în școala publică, nu trebuie să ne mire faptul că, într-o generație, la nivelul marelui public se vor risipi principalele narațiuni istorice legate de națiunea română, identitatea cetățenilor acestei țări tinzând să devină extrem de fluidă în viitor. Poate că am devenit într-atât de globaliști și multiculturaliști, încât nu mai avem curajul să vorbim de națiune nici cu ocazia marilor sărbători, de parcă identitatea națională ar fi un stigmat de care nu știm cum să scăpăm mai repede.

În mod practic, clasa politică a înțeles să celebreze Centenarul printr-un război politic intern permanent, cu gândul la anul electoral viitor. Astfel, ne-am trezit cu insurecția civică din august, cu trântirea singurului referendum inițiat de societatea civilă, un referendum despre identitate, cu o lege offshore procorporatistă, cu un vot al europarlamentarilor români împotriva României în Parlamentul European, cu incapacitatea clasei politice de a avea o singură voce pentru promovarea interesului național, măcar cu ocazia pregătirii președinției României la Consiliul Uniunii Europene. În Educație, celebrarea a însemnat rotirea câtorva miniștri și promovarea acelorași programe și manuale de istorie de acum câteva decenii, în care nu vom găsi un cuvânt despre Războiul Reîntregirii și Marea Unire, în care nu vom identifica vreo competență legată de patriotism și identitate românească. În timp ce polonezii au ieșit în stradă cu sutele de mii pentru a-și sărbători Ziua Independenței, la noi se dorește sărbătorirea Marii Uniri prin proteste în Piața Victoriei, pasiunile politice fiind mai puternice decât respectul față de înaintași. Până la urmă, Centenarul Marii Uniri să fie despre Uniunea Europeană și globalism, ori despre națiunea română și statul național român întregit? Să ne fi globalizat atât de tare, încât să nu mai știm cine suntem, de unde venim și încotro mergem? Să fi devenit România o țară străină pentru români? Mai putem vorbi de o națiune română, de interese naționale, de identitate națională în condițiile în care conducătorii acestei țări ignoră Centenarul și nimeni nu vede nimic anormal în acest fapt?

Dacă Guvernul României și ministerele Culturii și Educației nu au avut timp și chef de sărbătorirea Centenarului, în schimb primăriile au reușit să toace milioane de euro pentru tot felul de evenimente locale, iar când au încercat și programe legate de Centenar, ne-am trezit cu defilarea gărzilor habsburgice pe străzi la Alba Iulia, și cu portrete și panouri de prezentare ale feldmareșalului Mackensen și generalului Koch în galeria eroilor naționali, la București. Iată cum analfabetismul istoric lovește fără milă, făcând ca cinstirea eroilor inamici să fie absolut normală pentru funcționarii primăriilor noastre! Chiar nimeni să nu mai știe ce au însemnat stăpânirea habsburgică în Transilvania și ocupația germană din anii 1916-1918?

În vreme ce guvernul nostru doarme, pentru ca nu cumva să deranjeze nu se știe pe cine, UDMR-ul își vede conștiincios de treabă cu promovarea programului anti-Centenar „O mie de ani în Transilvania, 100 de ani în România“, fără teama că ar putea ofensa majoritatea românească, ori că ar dovedi o crasă lipsă de loialitate față de patria comună, loialitate cerută de Constituția României. Dacă UDMR-ul încearcă să falsifice grosolan istoria României, acreditând ideea că doar maghiarii se află de o mie de ani în Transilvania, nu și românii majoritari, este ciudat că și MEN favorizează această politică prin marginalizarea disciplinelor identitare în școala românească. Poate că politicienii noștri, marcați de un analfabetism istoric cronic, ar trebui să nu confunde noțiunile de stat și națiune. Președintele Academiei Române, domnul Ioan Aurel Pop, căutând să risipească unele confuzii, arăta că: „Foarte multă lume… după ce a văzut sigla aceasta cu «România 100» crede sincer că România este de 100 de ani. Unii mă și întreabă: «Cum se face, domnule profesor, că unii sunt de 1.000 de ani pe aici și alții, noi, numai de 100 de ani?». Este o formulare nefericită, 100 de ani nu sunt de la apariția României, 100 de ani sunt de la Marea Unire, pentru că România, cu numele de Țara Românească sau Terra Valachorum există de 1.000 de ani“. Și cum această sfidare nu era suficientă, ne trezim în 12 octombrie a.c. cu lansarea la Cluj-Napoca a unui document intitulat „Declarație româno-maghiară în Anul Centenarului“, prin care se insista, tocmai în acest an, pentru autonomia culturală și teritorială a minorității maghiare din România. Dacă „maghiarii din România nu au ce să sărbătorească în 2018“, aceasta înseamnă că nu recunosc legitimitatea statului în care trăiesc, România, ceea ce reprezintă o încălcare gravă a Constituției și se pedepsește în justiție. La fel putem spune și despre loialitatea guvernului care nu vrea să sărbătorească Centenarul, tot probabil pentru că nu are ce să sărbătorească. Tot din seria sfidărilor maghiare de Centenar fac parte interzicerea de către autoritățile de la Budapesta ca profesorii de limbă română din țara vecină să participe la o festivitate legată de 1 Decembrie 1918 și mitingurile pentru autonomia teritorială, organizate la Sfântu Gheorghe.

Cunoașterea istorică este foarte importantă pentru a ne autodefini ca națiune, pentru a putea să ne revendicăm un viitor. Trebuie să fim în stare să înţelegem lumea în care trăim, iar a te defini istoric fără să-ți cunoști trecutul este o imposibilitate. Iată de ce politicienii actuali au obligația să-și amintească de cei care ne-au precedat, lăsându-ne, grație faptelor lor, o patrie pe care o moștenim. Acești politicieni ar trebui să cunoască faptul că două generații, pașoptistă și a Marii Uniri, au știut să creeze în jurul idealului național o solidaritate de grup, cum nu mai vedem astăzi. Generațiile care au fondat statul național român erau conștiente că au o misiune, erau generații care aveau un ideal! Strategia pașoptistă a realizării proiectului de țară, a idealului național pe etape, în funcție de conjunctura internațională și cu sprijinul unor mari puteri, a dus la Marea Unire, realismul și perseverența a șapte decenii explicând succesul, pregătind miracolul din 1918. Continuitatea de efort constructiv a fost remarcabilă. Să mai spunem că Marea Unire a fost un act de voință al națiunii, pentru că la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia românii s-au exprimat democratic, plebiscitar, pentru un stat întregit, nu au primit cadouri și nu au obținut ceea ce au vrut prin forță militară. Am avut și șansa unor lideri vizionari, precum Ionel I. C. Brătianu, ultimul mare om politic român, conducătorul din anii Războiului Reîntregirii și din primul deceniu de după 1918. În Educație am avut reformatori excepționali, precum Spiru Haret și Constantin Angelescu. Atât înainte, cât și după1918, politicienii români au promovat strategii ale dezvoltării și o politică externă orientată spre promovarea intereselor naționale, în timp ce astăzi, în numele integrării europene, se promovează o strategie a subdezvoltării și a distrugerii statului național. Industria și infrastructura au reprezentat, între 1866 și 1928, domeniile care au cunoscut o dezvoltare rapidă. Atunci România își permitea să ducă războaie vamale cu Austro-Ungaria, în timp ce astăzi își oferă benevol resursele unor state din UE. Chiar dacă a fost obligată, temporar, prin rușinoasa Pace de la Buftea-București (7 mai 1918), să accepte monopolul german asupra petrolului românesc pe 90 de ani, a exploatării şi a prelucrării lemnului, România nu a făcut acest lucru de bunăvoie, cum a procedat în 2004, 2008 și 2018, când a avut grijă să înstrăineze petrolul și gazele statelor succesoare Austro-Ungariei, care au primit și diverse privilegii economice „forever“.

Dacă vom compara primul deceniu de după Marea Unire (1918-1928) cu primul deceniu al integrării europene (2007-2018), vom descoperi aplicarea a două politici diametral opuse, cu rezultate diametral opuse: o politică de dezvoltare pe baza promovării intereselor naționale, în prima perioadă, și alta de subdezvoltare, pe baza promovării unei integrări europene în dauna intereselor naționale, în cea de-a doua. Poate ar fi util politicienilor noștri să cunoască faptul că, după 1918, România s-a confruntat cu probleme grave: pierderile de vieți omenești și distrugerile materiale provocate de război erau imense, căile de transport ruinate, inflația galopantă, deficitele tindeau să devină endemice, circulația monetară era dificilă din cauza existenței leului emis de ocupanți, a coroanei austro-ungare, a celor două feluri de ruble. Și totuși, în câțiva ani s-au realizat, grație guvernului liberal condus de Ionel I. C. Brătianu, refacerea economiei, unificarea legislației și reabilitarea infrastructurii, toate provinciile fiind legate între ele prin căi ferate și șosele.

Politica lui Ionel I. C. Brătianu urmărea încurajarea industriei prin muncă, inițiativă și capital românesc, prin întărirea creditului, prin utilizarea eficientă a resurselor interne, a folosirii științei și tehnicii în producție, a stimulării inițiativei private. Strategia dezvoltării presupunea asigurarea infrastructurii, surselor de energie și colaborarea capitalului străin. În acele vremuri dificile, elita politică a avut inteligența de a urmări crearea unei puternice baze energetice, care să fie folosită în interes național de către o industrie națională competitivă, eficientă. Nu poate fi decât revelatoare compararea Legii minelor din 1924, un model prin formă, claritate și expresie a interesului național și privat românesc, cu  Legile minelor  61/1998 și 85/2003, ori cu Legile petrolului 134/1995 și 238/2004. Ionel Brătianu arăta că industrializarea nu este o „mizerabilă chestiune de stomac“, ci una de dezvoltare și securitate. Nu putea exista progres fără valorificarea surselor de energie în interes național, apărarea avuțiilor țării, utilizarea eficientă a resurselor interne (de muncă și creativitate). În dezbaterile pe marginea Legii energiei din vara anului 1924, deputatul liberal Ion Ionică făcea câteva observații profetice, care ar fi trebuit cunoscute de politicienii noștri, înainte de a aproba Legea offshore din acest an: „Producerea și procurarea energiei este baza înființării oricărei industrii și nimeni nu va putea înființa vreo uzină sau fabrică dacă nu are asigurat izvorul de energie“. (Dezbaterile Adunării Deputaților, 18 iunie 1924, p. 2.958). În strânsă legătură cu industrializarea era și problema forței de muncă, Vintilă Brătianu întrebându-se, în cursul dezbaterilor legate de legea amintită: „Unde trimitem mâine această populațiune? Slugi în fabrici stăpânite de străini? La petrol, înainte de război, li se cereau românilor certificate de la profesorii de la München, ca să poată intra într-o fabrică“. (Ibidem, p. 2983). Peste decenii, ignorându-se pericolele despre care se vorbea în vara anului 1924, s-a promovat o politică de dezindustrializare care a depopulat România. Putea dezindustrializarea avea un alt efect în afară de emigrație, de am ajuns pe locul doi după Siria la acest capitol? O țară care se depopulează mai ceva decât în timpul invaziilor tătărăști și a războaielor mondiale, care pierde în ritm incredibil forța de muncă activă și o bună parte din inteligența sa creatoare, poate avea viitor? Ce bine ar fi fost dacă politicienii noștri ar fi cunoscut și ținut seama de o experiență istorică valoroasă!

Față de situația dramatică întâlnită de politicienii români după 1918, în perioada de după 2007, România se prezenta într-o situație incomparabil mai bună, dispunea de o industrie care putea fi modernizată, avea un capital uman de excepție. Ce au făcut politicienii postdecembriști cu aceste avantaje? S-au grăbit să facă praf industria și agricultura, iar în procesul integrării europene, au transformat România într-o țară de consum, o piață fabuloasă de desfacere pentru multinaționale. Producem astăzi bunuri cu valoare adăugată mică, exportate într-un sistem fiscal care permite corporațiilor să dreneze profiturile spre țările lor de baștină și să-și repatrieze capitalul și investițiile în baza unor „prețuri de transfer“. Astfel, exportăm ieftin și importăm scump, adică am redescoperit politica păguboasă a lui Ceaușescu în domeniul petrochimiei (din anii ’80 ai secolului trecut), când goana pentru achitarea datoriilor externe l-a făcut să accepte importuri scumpe la petrolul brut și exporturi ieftine la derivatele petroliere. Materiile prime agricole de la noi sunt exportate ieftin, apoi importate sub forma de produse alimentare, vândute românilor la prețuri „europene“, rețelele de supermarketuri obținând profituri uriașe și o expansiune agresivă, pe seama distrugerii comerțului autohton. Dacă „la temelia edificiului României moderne stă prozaicul sac de grâu“, după cum arăta Ştefan Zeletin, astăzi sacii de grâu, soia sau porumb produși la noi, se întorc sub formă de cocă congelată, biscuiți, uleiuri, mezeluri sau alte sute de produse alimentare. Pământul nostru este ieftin, forța de muncă la fel, producțiile sunt record, iar exportul de materii prime este urmat de importul masiv de alimente. Până și castraveții murați au ajuns să fie importați din India, noi nemaifiind în stare să producem nici măcar pătrunjel și leuștean. Iată  o politică radical diferită de aceea a lui Ionel I. C. Brătianu, una de la care politicienii noștri creativi și proeuropeni așteaptă progresul, prosperitatea și integrarea europeană! Energia electrică, gazul, apa, toate tipurile de utilități de la noi sunt în proporție de 80 la sută distribuite și vândute de corporații străine. Sistemul bancar aparține altora, iar Banca Naționala urmează indicațiile multinaționalelor bancare, conectate direct la marea finanță internațională. La rândul său, guvernul aleargă după finanțare externă, de peste șapte miliarde de euro anual, bani împrumutați pentru a finanța deficitul, pentru a plăti pensiile și salariile. Pentru că în România nivelul învățământului a scăzut dramatic prin reformele operate, nu mai suntem în stare să producem singuri la nivelul calitativ impus de o economie concurențială. Emigrarea a depopulat țara, de nu mai avem nici personalul necesar pentru a asambla sau produce alte produse, care s-ar putea vinde competitiv pe plan mondial. În aceste condiții, pentru ce viitor luptă politicienii noștri: unul în care țara să fie depopulată, resursele și pământul înstrăinate, mediul distrus, economia oferită altora?

Maniera tranzacționistă în care s-a negociat aderarea noastră la Uniunea Europeană (vă dăm ce vreți, dar ne lăsați să facem ce vrem) a dus la fundătura și criza actuală. Romania chiar este o țară înzestrată cu multe resurse și bogății, iar până mai ieri a avut și muncitori înalt calificați, ingineri, medici și specialiști, statele nucleului dur al UE neavând probleme să-i atragă, chiar dacă criticau de mama focului școala românească „învechită“. În ciuda atâtor avantaje, România este la coadă în materie de influență în UE. Față de guvernul întregitorilor țării, guvernele integrării europene nu au folosit posibilitățile oferite de UE, de a construi autostrăzi și căi ferate moderne, pentru trenuri de mare viteză, pe bani europeni, nici pe cele de modernizare și dezvoltare a industriei petrochimice și energetice, ori pentru construcția de spitale, pentru dezvoltarea învățământului. Națiunea noastră, prin grija politicienilor fără memorie și viziune, a pierdut zeci de miliarde de dolari și euro cu afacerile Sidex, Rompetrol, cu redevențele prea mici plătite pentru petrolul și gazul extras, după cum va pierde multe miliarde de dolari prin exploatarea zăcămintelor offshore. Bilanțul aderării la UE făcut de Centenar ne arată că în materie de alocare de fonduri structurale, unui român îi revin două treimi din cât îi revin unui maghiar, polonez sau ceh; în Europa Centrală și de Est am cedat Ungariei (sau politicienii noștri au cedat) pozițiile de hub energetic regional. Cum România nu este reprezentată în mod real în UE, politicienii noștri neîndrăznind să aibă vreo inițiativă în interes național, ne-am trezit că Franța și-a promovat, cu ajutorul comisarului român pentru agricultură, perpetuarea Politicii Agricole Comune (PAC), în avantajul fermierilor francezi, ori că Polonia, Ungaria și Austria, țări fără resurse, și-au promovat politica energetică comună, impunând României obligația de a-și pune resursele la dispoziția industriilor lor. Singura realizare a politicienilor noștri de Centenar a fost proiectul de interes european prin care o conductă va asigura transportul gazelor românești de la Marea Neagră la Budapesta, ocolind temeinic consumatorii români. Cât privește politica externă, comparațiile sunt și mai deprimante: dacă Ionel I. C. Brătianu a știut să apere, la Paris, suveranitatea noastră, demonstrând că România nu poate fi un obiect al relațiilor internaționale, răsturnând prejudecata că țările europene mici au doar un control marginal asupra propriului destin, o prejudecată pe care o vom regăsi mai târziu în doctrina Brejnev a suveranității limitate și în teoria Europei cu mai multe viteze și cercuri, astăzi, politicienii români au uitat de demnitate, suveranitate și identitate, exportând războiul de acasă în Parlamentul și Consiliul Europei, votând împotriva României și declarând ritos că țara noastră este incapabilă să preia Președinția rotativă  a Consiliului Uniunii Europene. Dacă suntem umiliți în Europa chiar în anul Centenarului, eșecul aparține întregii clase politice.

Să sperăm totuși în recăpătarea memoriei, identității și a minții de pe urmă a românului. La Mulți Ani, România!

Prof. Constantin TOADER