Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » „Vă sărut mâna albită de cretă”…

„Vă sărut mâna albită de cretă”…

 

Ileana Hogea veliscu

Prof. univ. dr. sinolog Ileana HOGEA-VELIȘCU

Două sunt cuvintele-cheie ale vieţii noastre senine, care îşi duce mersul ei firesc peste toţi timpii şi toate spaţiile ce ni s-au dat.

Unul trebuie să fie „Iartă” – cuvânt primordial, încărcat de tot duhul, ajuns până la noi de departe şi de când au fost să fie Pământul şi Apa. Nimic nu l-a atins, nimic nu l-a şubrezit în sensul lui profund şi nimic nu l-a putut schimba. El este un fel de tainic secret, în stare să facă şi să prefacă, să dreagă şi să pună în ordine echilibrele stricate. Rostim „Iartă-mă!” şi Lumea îşi regăseşte axul de sprijin, iar noi mergem mai departe senini.

„Mulţumesc!” Ce măreţ cuvânt, ivit în mintea noastră înainte de a cere să ni se dea.

Şi mulţumim, întâi şi întâi, Bunului Dumnezeu pentru sănătatea şi izbânzile trudei noastre. Mulţumim părinţilor – „Comoara ce ni s-a dat”, fraţilor – „darul ce ni s-a dat” şi mulţumim oamenilor – prieteni – „amândouă acestea la un loc, ce ni s-au dat”.

Mulţumim, mulţumim, mulţumim în fel şi chip, iar buzele noastre nu se mai satură de dulceaţa acestui cuvânt!…

Cândva, un subtil jurnalist, mare iubitor al cuvintelor limbii române, băimăreanul şi stimatul Octavian Butuza, mi-a zis inspirat, în Jurnalul maramureşean „De toate pentru noi”, dinsusul unui „Medalion de 8 Martie?: „Vă sărut mâna albită de cretă…”

Citind atunci m-am simţit copleşită de onoarea ce mi se făcea, m-am simţit aleasă între alese, m-am simţit binecuvântată că făceam parte dintr-o categorie de oameni speciali, iar eu de-abia aşa aflasem… Nu mai eram un om al cărţii şi al cărţilor, nici un om al condeiului şi al cuvântului nemurit prin scris… Eram, pur şi simplu, un om al… „Cretei”. „Creta” – da, „o nimica toată”, cum s-ar spune, creta întreagă, cea boantă şi fărâmele de cretă purtate în geantă, dimpreună cu ascuţitoarea şi creionul roşu – mereu, mereu, chiar şi atunci când nu se aflau acolo banii de tramvai şi pacheţelul cu pâinea mea „unsă”. Aveam cu mine „creta şi creionul roşu” – însemnele învăţătoarei, ale profesoarei şi ale educatoarei de elită, care urcase an de an muntele Ştiinţei Didacticii şi Pedagogiei, „mâna albită de cretă” fiind mărturie.

Un prea simplu titlu de articol dintr-un Jurnal „îmbelşugat”, de peste 50 de pagini, condus şi mai ales gândit de ziarişti cu vocaţie – aşa cum este Domnul Octavian Butuza, mi-a devenit izvor de inspiraţie pentru sfânta profesie numită „Dăscălie”. Dăscălia – cu dascăli şi dăscăliţe, pe care poporul român i-a cinstit dintotdeauna cum se cuvine. „Domnii” satului au fost şi au rămas dascălii – tineri bărbaţi învăţători şi învăţătoarele de mai târziu, ori preotesele – toate, toate foarte pricepute în lucrul de mână şi în gospodărie, puse, prin însăşi calitatea lor, în interesul şi în slujba de obşte.

„Dascăl am fost şi sunt”, avea să spună cu mândrie unul dintre marii noştri creatori – Ioan Slavici, „adăpat” la ideile filosofilor şi gânditorilor Schopenhauer, Kant, J.J. Rousseau, J. Locke, Spencer, Herbart, Darwin, Platon, Aristotel şi Quintilian, dar şi Buddha şi Confucius – el rămânând ce era de fapt: un bun creştin (Gala Galaction, „Slavici la mânăstire”, în „Mişcarea literară” anul II/1925, nr. 42, p. 43). Prodigioasa formaţie intelectuală a lui Slavici – anii petrecuţi la Universitatea din Viena, studiile de jurisprudenţă şi instruirea pe toate căile – şi-a găsit finalitatea în „dăscălie”, mărturisind senin: „Am trăit din dăscălie” (Teodor Gal, „Ion Slavici, despre educaţie şi învăţământ”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 6 şi următ.).

Scriitor de o frumoasă notorietate, Ioan Slavici – denumit cu respect „dascăl naţional” (Scarlat Struţeanu, „I. Slavici, comentarii asupra omului şi operei”, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1930) – „… n-a fost, iaca, numai aşa un scriitoraş – spune Eleonora Slavici – el a fost un om cu o cultură întinsă şi capabil de a se avânta în orice probleme, fie de ordin social, fie didactic sau moral – în fine, un erudit şi un educator desăvârşit” (Eleonora Slavici, „Apărarea unui proces sufletesc”, în „Hotarul”, nr. 12, Arad, 1935, p. 7).

Rămâne unic Slavici prin modul cum a gândit şi a practicat învăţământul, considerând că „simţul familial” punea în mişcare toate resorturile vieţii umane, femeia ocupând locul central (I. Slavici, „Închisorile mele”, „Viaţa Românească”, 1921, pp. 216, 217).

Slavici şi-a dedicat cu generozitate zece ani din viaţă ridicării Institutului „Ion Oteteleşanu”, din Măgurele, vestit şi pentru „plopii fără soţ” care îl străjuiau. În spiritul său etic nativ, încărcat cu sensuri creştine de mare profunzime, Slavici avea să observe curând că „după dragostea de familie şi de copii se măsoară adevărata înţelepciune”, triumfând, până la urmă, ideea că „ceea ce nu se poate în individ se poate în familie, ceea ce nu se poate în scurtul răgaz al unei vieţi de om are să se facă în lungul timp trăit de mai multe generaţii…” (Ioan Slavici, „Educaţia raţională”, Biblioteca „Minervei”, Bucureşti, 1908, p. 10).

Femeia, această „doică a lumii”, cum o numesc vechile neamuri, cu un imens sentiment de iubire, avea nevoie de înălţare, prin educaţie, iar Şcoala de la Măgurele urmărea drept scop „formarea de femei, care să devină soţii bune, mame de familie bune, adevărate stăpâne de casă, care să practice singure şi să propage în societatea românească spiritul casnic, vederi sănătoase despre traiul familiei, bunele moravuri şi simţăminte patriotice” (Teodor Gal, op. cit., p. 161).

Studii, numeroase studii pedagogice şi manuale trebuitoare – „Istoria neamului românesc”, „Istoria universală”, „Educaţia raţională”, „Educaţia sentimentală”, „Educaţia fizică” etc. etc., alcătuite cu sârg de Slavici-ostenitorul, au devenit temelia învăţăturii tinerelor fete de la Institutul Oteteleşanu, instruirea dobândită făcându-le loc, alături de bărbaţi, în sfânta profesie a „Dăscăliei”. Şi cine să ştie mai bine să umple toate paginile albe ale vieţii unui copil decât Învăţătoarea, fiinţa „cu mâna albită de cretă”, înţepenită când lângă tabla neagră, când în faţa băncii elevului”.

Oamenii „vechi ai Pământului” au înţeles de timpuriu că „Celuia care te-a învăţat şi o singură literă trebuie să-i fii recunoscător toată viaţa”, „mulţumescul” ce i se cuvine putând să ia cele mai minunate forme de exprimare, „Vă sărut mâna albită de cretă” părându-mi-se cea mai încărcată de iubire.

Spaţiile în care trăim şi timpii pe care-i traversăm se modifică la modul natural şi curg în firescul lor, neschimbate rămânând doar numele şi destinul educatorilor – bărbaţi şi femei/Învăţători şi Învăţătoare – răspline de sacralitate, căci de la Domnul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru se trag.

Şi acest lucru nu se uită. Că ce poate să însemne truda „unuia” spre folosul „Multora” altceva decât iubirea de „Aproapele”, nimănui netrebuindu-i doar pentru sine „carul” de învăţătură adunată cu jertfă o viaţă întreagă! Ea trebuie dăruită din plin, fiindcă se spune, mai de curând, că „ştiinţa este o marfă pe care Cel care o deţine „a cumpărat-o” de la „Cineva” şi trebuie „să o vândă”, la rândul lui, „Cuiva”.

Totul „circulă” în Univers, în afară de statui, iar un prea învăţat Domn profesor-academician, Alexandru Balaci, de mulţi cunoscut, spunea, nu fără temei: „În Universitatea Bucureşti trecem şi de câte trei ori pe zi pe lângă nişte «Statui vii», – marii noştri profesori, încărcaţi de învăţătură şi împovăraţi de ani”.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Tatiana Slama Cazacu, Florica Dumitrescu, Matilda Caragiu-Marioţeanu, Elena Vianu, Valeria Guţu-Romalo, Vera Călin, Irina Eliade, Nina Façon, Ecaterina Fodor, Paula Diaconescu, Maria Marinescu-Himu, Irina Mavrodin, Venera Antonescu, Angela Ion fascinau prin eleganţa cu care îşi purtau multa învăţătură, memoria mea afectivă nemurindu-le strălucirea, auzul umplându-mi-se de glasurile multor generaţii de studenţi filologi îngânând cel mai simplu gând de recunoştinţă: „Vă sărutăm mâinile albite de cretă!”

Cunoaşteţi un mai cald prinos de iubire adus de elevi profesoarelor României?

În ale lor judecăţi de valoare trebuie să ne încredem: sunt sincere şi drepte. Doar aşa putem să mergem şi să mergem mai departe.

Prof. univ. dr. sinolog Ileana HOGEA-VELIŞCU
Arta predarii