Vă propun ca, în cele ce urmează, să recitim împreună (așa cum ne cere și Nichita Stănescu, în „Cartea (sa) de recitire“, din 1972) – „Lacul“ lui Mihai Eminescu.
Schimbarea de topică, dislocarea adjectivului-epitet „albastru“ din poziția consacrată de determinant al termenului regnet („lacul“) are, cred, implicații mult mai adânci decât s-ar putea crede la prima vedere. Întâi, pentru că astfel de mijloace de expresivitate artistică sunt caracteristice ultimului tip de poezie pe care l-a cunoscut istoria literaturii române și universale, tip pe care Nichita Stănescu îl numește, în „Cuvintele și necuvintele în poezie“. poezia „care se constituie sintactic“ și care, deloc întâmplător, a fost ilustrat, la noi, în primul rând de către Ion Barbu, iar în plan universal de către Stephane Mallarme, Paul Valery, Giuseppe Ungaretti ș.a.m.d., tip care a fost desăvârșit în această structură poetică (reprodus după vol. „Amintiri din prezent“, Ed Sport Turism, Buc., 1085, pag. 199); fiindcă expresivitatea realizată la nivel sintactic explică multe din trăsăturile definitorii ale poeziei moderne: ermetismul, obscuritatea, ambiguitatea etc. Altfel spus, e o caracteristică a noului limbaj, cum spune Hugo Friedrich în „Structura liricii moderne“, limbaj care are funcția paradoxală! de a denumi și de a ascunde, în același timp. Mai mult decât atât, „albastru“ nu este aici un simplu determinant, un element cromatic oarecare menit să compună o imagine artistică vizuală; și aceasta pentru că specifică sensibilității moderne este tocmai „funcția de nedeterminare a determinanților“ (Hugo Friedrich); iar explicația ne este oferită tot de către Nichita Stănescu: „Cuvintele sunt foarte asemănătoare cu ființele; ele sunt chiar vii (…). Au un fel de a trăi al lor (…)“ („Despre limbajul poetic“, în vol. cit., pag. 190). Altfel spus, albastru nu este, la Eminescu, o însușire oarecare a lacului, ci dimpotrivă, iar prin aceasta el se situează pe același plan cu acesta, respectiv al cadrului, natural și erotic deopotrivă; fiindcă – să nu uităm! – la Eminescu cele două perspective se întrepătrund… Efectul? Viziunile erotomorfe (Edgar Papu: „Principiul feminin la Eminescu“). Iată, așadar, numai din această perspectivă, cât de evidentă este modernitatea creației eminesciene.
Situarea în poziție inițială a substantivului „lacul“, care nu este altceva decât o reluare a titlului, cu forma sa morfologică articulată enclitic nu este, așa cum s-ar putea crede, numai de natură să configureze unul dintre elementele constitutive ale „cadrului natural“, fiindcă poemul lui Eminescu nu este un pastel (în sens tradițional, clasic), ci, dimpotrivă, să instituie o stare de spirit generată de mediul acvatic (lacustru), cu toate conotațiile sale simbolice: nemărginire, reverie, infinit, evadare, plutire ș.a.m.d.. Strict lingvistic vorbind, procedeul articulării enclitice are darul să sugereze faptul că obiectul desemnat în acest fel este unul apropiat, cunoscut, familial; dar nu neapărat în sens exterior, cât mai ales în sens interior, ca realitate spirituală; întrucât materialul lexical are la Eminescu, în primul rând!, rolul de a crea o atmosferă specifică… Și tocmai aceasta este trăsătura pe care au preluat-o de la el poeții care i-au urmat, în frunte cu George Bacovia. Așa se și excplică faptul că, vorbind despre Bacovia (în „Istoria literaturii române contemporane“), Eugen Lovinescu insistă atât de mult tocmai asupra ideii de atmosferă pe care acesta a impus-o în peisajul general al liricii românești moderne. Apoi, ar trebui cred, să remarcăm faptul că substantivul „lacul“ nu apare izolat, ci dimpotrivă, el reprezintă nucleul unui grup nominal (cum spune Ion Coteanu, în „Stilistica funcțională a limbii române“) cu doi determinanți: unul adjectival (albastru) și altul substantival genitival (codrilor). Chiar dacă ne situăm pe poziția unui iubitor de pasteluri tradiționale, nu poate să nu ne surprindă situarea „lacului“ în imediata vecinătate a „codrilor“, din mai multe puncte de vedere. Întâi, poate pentru că acest „mediu acvatic“ („lacul“) desemnând un luciu relativ mare de apă stătătoare, de regulă navigabilă (ca și aici, de altfel, din moment ce pe el plutește o „barcă“), apare în mod obișnuit în mijlocul unei „păduri“ (mai exact: al unei „oaze“!) și nicidecum al unui „codru“. De ce? Explicația trebuie căutată în chiar conotațiile simbolice cu care cele două entități silvane sunt învestite. Mai întâi însă trebuie, cred, să observăm că la Eminescu apar ambele ipostaze ale mediului silvan, adică, atât „pădurea“, cât și „codrul“, dar în contexte și cu sensuri diferite: „De treci codrii de ramă, de departe vezi albind/ Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint“. În fitomitologie, ele sunt efectiv dispuse în antiteză. Asupra acestei particularătăți tipic românești a atras atenția, după cum bine se știe, și Romulus Vulcănescu (în „Mitologie română“). Astfel, „codrul“ desemnează o natură sălbatică, virgină, neumblată, cutreierată numai de fiare sălbatice, un „spațiu“ în care, în mod normal, ființa umană se teme să pătrundă. Iar în „Lacul“ lui Eminescu, toată această gamă de „trăsături înfiorătoare“ este amplificată, bineînțeles, și prin utilizarea formei de plural „codrilor“, în loc de „codrului“. La polul opus, „pădurea“ denumește un mediu silvan armonios, familial, accesibil, de multe ori creat chiar de mâna omului ș.a.m.d. În plus, topica utilizată aici, de către poet, „lacul codrilor“ sugerează un veritabil „transfer de sensuri“. Mai exact spus, „lacul“ – la origine deschis, imens, liniștit etc. – ajunge să aibă „atributele cutremurătoare“ ale „codrului“. Ba chiar să fie un element constitutiv al acestuia. Nu se poate însă merge mai departe fără a sesiza, mai înainte, ampla schimbare de topică (mijloc de expresivitate realizat la nivelul sintaxei poetice, după cum am mai spus) de la începutul poemului; întrucât topica obișnuită – subiect („nuferii“) + sau – determinanți („galbeni“) + predicat („încarcă“) + complement („lacul“) + sau – determinanți („codrilor“, „albastru“) – este înlocuită de Eminescu cu una profund modernă. De ce? Pentru că doar aceasta se situează „aproape de propria esență majoră a poeziei“ (Nichita Stănescu). Iar de aici și până la „poezia metalingvistică“ nu este decât un pas. Iată, așadar, că necesitatea instituirii acesteia a fost sesizată de Eminescu înaintea lui Nichita Stănescu. Și nici nu se putea altfel, de vreme ce „poezia metalingvistică are – ca sursă – inspirație, suflată la urechea poetului, rând pe rând, de către Apoloo sau de către Dionisos“ (vol. cit., pag. 200).
Mergând și mai departe, ar trebui, poate, spus că inserarea în discursul artistic (al „Lacului“) a „nuferilor galbeni“, în locul celor tradiționali – „albi“ – are cauze nu doar de ordin semantic, ci și de ordin metric; mai exact spus, fiind alcătuită din două silabe – (forma) „galbeni“ („gal – beni“), față de (forma) „albi“ – care e formată dintr-o singură silabă – conservă (mai bine) măsura versului („Nu-feri gal-beni îl în-car-că“, așadar 8 silabe). Iar apoi, am putea spune că opțiunea poetului pentru acest detaliu cromatic („galbeni“) se datorează și faptului că el, spre deosebire de „albi“, are darul să confere (să imprime) cadrului natural respectiv o aură romantică, selenară, nocturnă, astrală, de clar-obscur ș.a.m.d.
Deloc întâmplător este și detaliul imediat următor – „nuferii galbeni“ nu „acoperă“ pur și simplu o parte, doar o parte, din suprafața „lacului“, așa cum se întâmplă, de regulă. Ci, îl „încarcă“. Cu alte cuvinte, îl sufocă! Adică îl văduvesc de obișnuita viață naturală, pentru a-l preschimba într-un cadru specific aventurii onirice…
În mod similar, nici verbele care urmează – unul la gerunziu („tresărind“), iar celălat la indicativ prezent („cutremură“) nu sunt simple mărci ale personificării (mijloc de expresivitate realizat la nivelul figuralității), ci sunt infinit mai mult decât atât, în sensul că „a tresări“ și, respectiv, „a se cutremura“, desemnând reacții profunde ale laturii spirituale a ființei umane, au nu numai darul de a sugera faptul că „natura“ lui Eminescu este, de fapt, o „natură interioară“, tot astfel cum nici iubirea nu este (la el) o (banală) „idilă“ (în maniera lui Coșbuc), ci este un „vis de dragoste“, ci – în egală măsură – faptul că, la „poetul nostru național“, Sacrul coexistă cu Profanul, Uranicul cu Teluricul, Eternul cu Efemerul, Macro cu Microcosmosul etc., într-un cuvânt, „tresărind“ și, respectiv, „cutremură“ nu fac altceva decât să-l anticipeze pe „să răsară“. Și e ușor de înțeles de ce: fiindcă numai astrele (soarele, luna, stelele etc.) pot „să răsară“… Oricâtă aură de idealitate ar avea, ființa iubită nu poate decât „să vină“, „să apară“, „să se ivească“ etc. Dar nu „să răsară“… Impresie sporită și de trecerea, deloc întâmplătoare, la modul conjunctiv, care exprimă, după cum bine se știe, o dorință, o acțiune posibilă: „să răsară“, „să cadă“.
Iar „căderea“ ființei iubite nu este nici ea „acompaniată“ aici de însușirile obișnuite ale acestei mișcări care nu poate fi decât abruptă, zgomotoasă etc. În nici un caz, însă „lină“, fiindcă lin se insituie doar Sacrul, Uranicul, Eternul etc. Nu și Profanul, Teluricul, Efemerul etc. E și motivul pentru care toate verbele care urmează nu puteau fi folosite decât la modul conjunctiv: „să sărim“, „să scap“, „să plutim“, „să foșnească“, „să sune“. Pentru că nici măcar Tristan și Isolda nu pot „sări“, la modul propriu, într-o „luntre“, pentru că nici măcar Romeo și Julieta nu pot „scăpa“ cârma și lopețile, pentru că nici măcar Don Quijote și Dulcineea nu pot „pluti“, oricât de „cuprinși de farmec“ ar fi ei pe un „lac“ care nu există în realitate; și tot de aceea, nici vântul nu ar avea cum să „foșnească“…
După cum nici „apa“, fie ea și „unduioasă“, nu nu ar avea cum să „sune“.
Transmutând totul – natură, oameni, lucruri – din nonficțional în ficțional, toate mijloacele de expresivitate semnalate până acum nu fac decât să-i anticipeze pe adversativul „dar“ și pe negativul „nu“… Fără ele, însăși „trecerea“, de „ascultare“ și „așteptare“, de la început, la „singurătate“, „suspin“ și suferință“, din final, ar fi de neconceput și ar fi un nonsens, fiiindcă, la Eminescu, totul, dar absolut totul, se circumscrie „melancoliei“, amintind prin aceasta de pânzele marelui său contemporan, Ion Andreescu: „Stejarul“, „Margine de pădure“, Pădure de fagi“, „Stânci și mesteceni“, „Iarna în crâng“, „Crâng desfrunzit“ ș.a.m.d.
Chiar dacă am fi uitat data exactă a apariției sale (1878, revista „Convorbiri literare“, anul X, nr.8, din 8 septembrie), e, cred, foarte ușor de văzut că „Lacul“ lui Eminescu întrunește aproape toate trăsăturile definitorii ale poeziilor de tinerețe ale lui Eminescu, așa cum au fost ele evidențiate de Garabet Ibrăileanu, în studiul „Eminescu – note asupra versului“): discursul artistic concentrat, „turnat“ în numai 20 de versuri, cu o măsură de tip folcloric, de numai 8 silabe („La-cul co-dri-lor al-bas-tru“), cu ritm de aceeași factură (folclorică) – trohaic – cu rimă imperfectă, numai versurile 3 – 4 („încarcă“ – „barcă“; „drept“ – „piept“; ape“ – „scape“; „lune“ – „sune“; „sufăr“ – „nufăr“). Prin toate cele spuse mai înainte, am vrut doar să demonstrez câtă dreptate avea John Ruskin atunci când spunea (în „Pictori moderni“): „Cel ce nu simte nevoia să împrăștie ceața de pe lucrurile care-l înconjoară nu va cunoaște niciodată puterea artei“.
Prof. Petre CONSTANTINESCU
