Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Valori perene – Educația și Credința

Valori perene – Educația și Credința

Indiferent de meseria pe care o practică, oricare dintre noi ar trebui să fie un credincios autentic. În sensul de ființă umană cu o puternică conștiință religioasă; cu alte cuvinte, în accepțiunea aceea pe cât de modestă, de discretă, de umilă, pe atât de sinceră, de pioasă, de cucernică, pe care, să nu uităm, ne‑o cere însăși Sfânta Scriptură (Matei: 6, 5‑6). Doar în acest fel ne putem feri de cei care vor să preschimbe casa noastră de rugăciuni, cu alte cuvinte, forul nostru interior, într‑o „peșteră de tâlhari“.

Exact aceasta este prima – și cea mai importantă! – lecție pe care copiii, adolescenții, tinerii, a căror personalitate vrem s‑o formăm, și‑o însușesc în cadrul orelor de religie din școală. Fiindcă profesorii lor știu foarte bine că, în materie de conștiință, demersul didactic trebuie să aibă, invariabil, un singur sens: dinspre extrinsec înspre intrinsec. Cu alte cuvinte, totul îmbracă, în acest domeniu, mai ales în acest domeniu, forma unei călătorii inițiatice; deoarece, după cum bine se știe, rugăciunea însăși urmează același drum spiritual, cu trei trepte simbolice, începând cu Rugăciunea Cuvintelor, continuând cu Rugăciunea Minții și culminând cu Rugăciunea Inimii. Modelul isihast a rămas cel mai valoros – și din acest punct de vedere – până astăzi. Doar urcând și noi, jertfelnic, Golgota ce ne‑a fost hărăzită, ne putem, firește, înfrupta din fericirile mult râvnite: puritate, receptivitate, înțelegere spirituală, capacitatea de a împărtăși suferințele semenilor noștri, blândețe, bunătate, compasiune, generozitate (dărnicie, filantropie), spirit justițiar, pacifism. De aceea s‑a și spus despre creștinism că este religia prin excelență morală

Fiind o coordonată exlusiv interioară, conștiința religioasă este de neconceput în afara nevoii etern umane de solitudine, de introversie, de meditație, mergând până acolo încât să trasformăm organul nostru cel mai strâns legat de senzorial de material, de biologic – ochii ‑, dintr‑un obișnuit instrument de cunoaștere a lumii exterioare, într‑o „poartă a sufletului“ (Emil Cioran: „Lacrimi și sfinți“, Ed. Himanitas, Buc., 1994, pag. 10). Având această capacitate de a se substitui cuvântului, ochii au atributele macrocosmice ale muzicii, îndeosebi a celei lui J. S. Bach (Emil Cioran, vol. cit., pag. 20). Întrucât această capacitate de asimilare a cosmicismului și a sacralității se datorează, firește, unei trăsături profund moderne și anume facultății de a face să coexiste, în planul sincroniei, două stări de spirit diferite: spiritul apolinic și, respectiv, spiritul dionisiac (Emil Cioran, vol. cit., pag. 21).

Poate că modernitatea lui J. S. Bach, și a muzicii în general, în sensul de actualitate, de contemporaneitate, de perenitate, este, cred, și mai evidentă dacă spunem că dramatismul și interioritatea acesteia nu sunt, în fond, altceva decât forme de manifetare a introversiei și, respectiv, extraversiei, despre care a vorbit și C.G. Jung, care, după cum bine se știe, a stabilit și el arhicunoscuta echivalență cu Apolinicul și cu Dionisiacul (C.G. Jung: „Tipurile psihologice“, Ed. Humanitas, Buc., 1977, pag. 156‑157).

Ceea ce vreau să spun, de fapt, prin aceasta, parafrazându‑l pe John Ruskin, evident, este că Puterea Artei (în cazul invocat de mine, Puterea Muzicii), mai fascinantă decât orice altceva, ne poate conduce, dar numai atunci și numai dacă vom împrăștia ceața de pe tot ceea ce ne înconjoară spre descoperirea tuturor virtuților (valențelor) ființei și erxistenței umane. Cum? Chiar J.S. Bach ne‑a sugerat drumul pe care trebuie să‑l urmăm (Emil Cioran, vol. cit., pag. 187).

Fiindcă Arta (și cu deosebire Muzica!) poate aminti elevilor noștri sinteza inefabilă dintre macro și microcosmos, ce a caracterizat începuturile ființei și existenței umane (Emil Cioran, vol. cit., pag.13).

E, în fond, un altfel – infinit mai sugestiv decât toate felurile posibile! – de a vorbi despre conjugarea bine cunoscutelor principii creatoare, seminale și similare (Facerea, 1, 26).

În final, o singură remarcă privind multitudinea, varietatea, complexitatea situațiilor în care ne punem problema predării religiei în școală nu trebuie, cred, să ne sperie, fiindcă exact impresia aceasta de „coincidentia oppositorum“ este și cea pe care o degajă ființa și existența umană, care, cel puțin din perspectiva gândirii și a sensiblității moderne, nu se poate situa deloc sub pecetea seninătății aplatizante, ci, dimpotrivă, numai a neliniștii germinative (Martin Heidegger, „Ființă și Timp“, Ed. Jurnalul literar, Buc. 1994, pag. 202).

Prof. Petre CONSTANTINESCU