Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Spiritualitate » Valori perene – Școala și Biserica

Valori perene – Școala și Biserica

Dată fiind nu doar „profunzimea“, ci și „delicatețea“  – funciară ! – (a) „problematicii“ abordate, este – cred – practic – imposibilă formularea – „ab initio“ – (a) unor „puncte de vedere“ tranșante, (a) unor „răspunsuri“ definitive, (a) unor „remarci“ indestructibile… Tocmai de aceea, și „abordările“ mele – de acum și de aici – vor îmbrăca – mai mereu – doar forma unor foarte modeste. Interogații retorice. Ce se vor a fi numai niște… Îndemuri Sincere la Meditație și nicidecum niște „opinii“ radicale în favoarea uneia sau (a) alteia dintre cele două „viziuni“: cea „pro“ și cea „contra“.

Prima remarcă deosebit de revelatoare în direcția aceasta este – cred – aceea că prezența (păstrarea) Religiei ca „disciplină de studiu“ în școală este – la noi – rezultatul unei Opțiuni Liber Exprimate – atât din partea elevilor, cât și a familiilor acestora – și nicidecum „expresia“ unui exces de Autoritarism (a unui exces) de Autocratism, (a unui Exces) de Despotism. Așa cum – din păcate! – se întâmpla – până nu de mult. Și nu doar în școală. Ci în întrega societate (românească).

      Fiindcă – să nu uităm! – însuși Hegel – adică nimeni altul decât „părintele“ dialectii moderne, simbolul universal al idealismului obiectiv – spunea: „Singura libertate adevărată a omului este aceea de a alege“.

      Dar – (după) cum (bine) se știe – (nici) măcar nu e nevoie să „glisăm“ atât de mult pe axa timpului ca să vedem ce rol extrarordinar îndeplinește Categoria Libertății în chiar procesul de cristalizare a Ființei și Existenței Umane. Fiindcă primele „argumente“ convingătoare în acest sens apar – după cum era de așteptat! – încă din secolele XV‑XVI, adică din vremea Renașterii. Iar cel mai potrivit ar fi – cred – să începem (chiar) cu „mărturia“ celui ce a întruchipat „modelul“ existențial (cu totul și cu totul specific) aceste apoci, anume Pico della Mirandola, care – în celebrul său opuscul DE DIGNITATE HOMINIS – pornea tocmai de la evidențierea caracterului infinit al universului omenesc: „Tot ce se spune de obicei despre om (…) reprezintă prea puțin“ (reprodus după: Constantin Noica: „Modelul cultural european“, Ed. Humanitas, Buc., 1993, pag. 110). Fiindcă doar Ființei (și (Existenței) Umane i‑a (u) fost hărăzit (e) – după cum atrăgea atenția același Pico della Mirandola – să realizeze sinteza inefabilă dintre Sacru și Profan, dintre Uranic și Teluric, dintre Etern și Efemer, dintre Material și Spiritual, dintre Macro și Microcosmic. De ce? Pentru că numai lui – Omului! – i‑a fost „menit“ atributrul acesta inconfundabil al Libertății: „Nu îngerii sau alte arhetipuri pot să gândească și să glorifice Creația, ci e nevoie de cineva LIBER ca Omul“ (reprodus după același volum, pag. 110). Reflexul imediat al acestui „statut“ cu totul și cu totul aparte? Cea mai importantă „însușire“ dintre toate, pe care tot Pico della Mirandola o numește LIBERUL‑ARBITRU: „De aceea omul a fost făcut fără chip determinat, fără înzestrări speciale, fără sălaș, ca să le poată avea pe toate. Nici muritor, nici nemuritor, nici ceresc, nici pământesc, cum este, omul a fost înzestrat cu LIBERUL ARBITRU, spre a‑și alege singur chipul“ (reprodus după același volum, pag. 110). Așa se face că – pornind de aici, adică din Renaștere și – îndeosebi – de la Pico della Mirandola – Ființa Umană a devenit singurul „modelator“ al „destinului“ său: „Omul (…) este singurul în măsură să‑și dea chip“ (reprodus după același volum, pag. 111). Și – datorită contribuției inestimabile a unui alt Prototip Uman și Intelectual al său, Leon Battista Alberti – tot Renașterea a fost aceea – iar de atunci (încoace) toți gândim în același spirit, firește! – care a evidențiat multilateralitatea Personalității Umane și, implicit, necesitatea de a‑i dezvolta toate Vocațiile Creatoare (indiferent de natura acestora): „Orice virtute trebuie dusă până la gloria ei“ (reprodus după același volum, pag.  104). Iar „lucrul“ acesta a devenit cu adevărat posibil (numai și numai) fiindcă Renașterea a fost – (după) cum (bine) se știe – o ipostază cu totul și cu totul aparte a spiritului: „unde totul proliferează“ (Constantine Noica, vol. cit., pag. 103). Și tot Renașterea a fost aceea ce ne‑a mai învățat ceva, tot așa, Neprețuit, anume faptul că dezvoltarea Ființei Umane trebuie să se desfășoare în niște coordonate Enciclopedice; așa se explică faptul că – de la Renaștere încoace – Ființa Umană a început să fie desemnată prin epitete menite să‑i evidențieze tocmai această trăsătură de Personalitate (adică, caracterul enciclopedic), (epitete) precum: (om) MAGNIFIC (MĂREȚ), (om) UNIC (SINGULAR), (om) SPIRITUAL, (om) ARTISTIC, (om) DIVIN) etc., etc., etc. (Constantin Noica, vol. cit., pag. 103).

La noi, Biserica a fost socotită – întotdeauna! – unul dintre Simbolurile profund Naționale, alături de Armată, (de) Presă, (de) Teatru etc. Mai mult decât atât: în „viziunea“ majorității covârșitoare a românilor, Biserica este – în egală măsură – și un Simbol al Credinței (Creștine), un Element Constitutiv al Ființei Românești, un Formator al Conștiinței Rerligioase, o puternică Prezență Socială ș.a.m.d.

Cu modestia al cărei ilustru model ni‑l oferă chiar Sfânta Scriptură, Biserica Ortodoxă Română a știut – de fiecare dată – (după) cum (bine) se știe – să găsească răspuns la cele mai spinoase probleme, așa cum este – de pildă – (și) cea a apariției și proliferării „sectelor“, inclusiv în spațiul carpato‑danubiano‑pontic. Iar „lucrul“ acesta a fost posibil întrucât slujitorii săi urmează – neabătut ! – și din acest punct de vedere – „sfatul“ Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Matei: 10, 5 – 10.

Revelatoare este – cred – din toate punctele de vedere – și Puterea de Germinație a Bisericii noastre Strămoșești. Dacă n‑ar fi așa, (atunci) cum – oare – am putea înțelege faptul că – în ciuda tuturor greutăților – ea găsește – de fiecare dată – „resursele“ necesare pentru a înălța, îngriji, renova, repara, reabilita etc., mereu alte și alte lăcașuri de cult? Așadar, este vorba – exclusiv! – despre o Germinație Spirituală: în sensul „îndemnului“ fierbinte al Mântuitorului nostru Iisus Hristos – „îndemn“ ce vizează Împărăția Cerurilor și Dreptatea lui Dumnezeu – adresat atât Discipololilor (săi), cât și – în aceeași măsură! – întregii umanități: Matei: 6, 25 – 33; 7, 13 – 14.

Și încă o observație, la fel de importantă: prin multiplele sale opere filantropice, Biserica Ortodoxă Română a ajuns să se implice – plenar! – în mai toate domeniile vieții noastre sociale: în Educație, în Sănătate, în Cultură ș.m.a.

Iar aceste „demers“ a fost posibil fiindcă toți slujitorii Bisericii noastre Naționale au înțeles că trebuie să adopte drept „îndreptar“ Uman și Profesional cele două „ipostaze“ majore în care ni s‑a „înfățișat“ nouă, tuturor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Mai întâi, „ipostaza“ de Terapeut – al trupurilor și al sufletelor, deopotrivă: Matei: 8, 16 – 17; 9, 12 – 13; 11, 5. Iar apoi „ipostaza“ de Învățător: Luca: 2, 45 – 52. Și una și cealaltă având – însă – același Sfânt Suport: Iubirea:  Matei: 5, 43 – 44; 22 – 39.

Însă tot „orele de religie“ din școală (sunt cele care) îi învață pe copii și altceva: și anume faptul că lectura Textelor Sfinte este Absolut Obligatorie. Și (că) ea trebuie urmată – obligatoriu! – de niște „dezbateri“ pe marginea lor. Fiindcă – procedând astfel – ei își dezvoltă, (își) îmbogățesc, (își) nuanțează nu doar modul de Gândire, ci și de Exprimare.

De ce este bine ca noi toți să urmăm această cale? Răspunsul ni‑l oferă tot Sfnta Scriptură. Iată‑l: Intangibilitatea (Credinței) nu este dată de Nonsensul Contestației Tomiste, ci dimpotrivă, de… Înțelepciunea Revelației. Căci, dintr‑o asemenea perspectivă – numai dintr‑o asemenea perspectivă! – Intangibilitatea (Credinței) –
sinonimă cu Puritatea, cu Neprihănirea, cu Inalteralitatea – este „condiționată“ (numai de) perspectiva refacerii comuniunii cu Sacrul, cu Uranicul, cu Perenul, cu Metafizicul, cu Spiritualul: „Nu Mă atinge (…), căci încă nu M‑am suit la Tatăl Meu (…)“ (Ioan: 20, 17).

Cu același caracter – modest! – „introductiv“, se mai cuvine –
cred – a fi spuse câteva „vorbe“ și în legătură cu o altă problemă: anume aceea a raportului dintre Religie, pe de o parte, și națiune, pe de alta. Mai exact spus, dintre Conștiița Religioasă și Conștiința Națională. Nu mă îndoiesc – defel! – și nu cred că cineva din țara aceasta are vreo îndoială din acest punct de vedere! – că o „aserțiune“ de felul „Spre deosebire de alte popoare europene, poporul român nu a fost convertit la creștinism, ci dimpotrivă, (el) s‑a născut creștin“ este un autentic prilej de Mândrie Națională. Suportul ei („aserțiunii“) fiind – (după) cum (bine) se știe – tradiția conform căreia pe meleagurile noastre, în Dobrogea, a ajuns însuși Sf. Apostol Andrei și a propovăduit Cuvântul Mântuitorului. Ceea ce a făcut – bineînțeles! – ca procesul istoric de formare a poporului român să coincidă – în linii mari – cu „procesul“ de răspândire a Noii Religii. Această Nobilă Realitate nu trebuie – însă – cred – nicidecum! – să conducă la nesocotirea (excluderea, contestarea) alteia – la fel de onorabilă – pe care au pus‑o în lumină unele dintre cele mai mari Personalități ale Spiritualătății noastre Naționale. Chiar dacă – în acest al doilea „caz“  –  este vorba despre o Realitate Precreștină, Ancestrală, Imemorială. Iar când afirm aceasta, mă gândesc – bineînțeles! – în primul rând! – la Contribuția Culturală a lui George Călinescu, care – (după) cum (bine) se știe – așeza (în cap. „Miturile“, din „Istoria literaturii române de la origini până în prezent“) la „temelia“ Specificului nostru Național nu mai puțin de patru Mituri Esențiale: Mitul Situației Cosmice a Omului („Miorița“), Mitul Estetic („Mânăstirea Argeșului“), Mitul Istoric („Traian și Dochia“), Mitul Erotic („Sburătorul“). Apoi, am în vedere cei doi Poli Spirituali despre care au vorbit Mircea Eliade (în eseuri precum „Două tradiții spirituale românești“, „Tradiții universaliste în cultura română“, „Păstori, pribegi, haiduci“) și Constantin Noica (într‑un eseu ca „Suflet agrar sau suflet pastoral? “): e vorba – (după) cum (bine) se știe – despre Spiritul Agrar și, respectiv, Spiritul Pastoral.

Ce anume mă face să cred că e mai bine ca să vedem „lucrurile“ astfel și nu altfel? Cel mai convingător „argument“ în acest sens mi se pare a fi faptul că cei doi Poli Culturali Naționali – Agrarul și, respectiv, Pastoralul – își află corespondent în spiritualitatea Universală. Atât în cea „laică“ – datorită „analogiei“ lor – incontestabile – cu Apolinicul și, respectiv, Dinisiacul, despre care a vorbit – (după) cum (bine) se știe – Friedrich Nietzsche (în „Nașterea tragediei“), precum și în cele două Forme de Gândire și Simțire în jurul cărora își cristalizează „demonstrația“ C. G. Jung (în „Tipurile psihologice“), Introvertitul și, respectiv, Extravertitul; cât și în Spiritualitatea Religioasă, prin „filiațiile“ ce se pot stabili între Agrar și Pastoral – pe de o parte – și Mitul Biblic al lui Cain și Abel – pe de altă parte – „filiații“ asupra cărora a atras atenția – mai ales! – Constantin Noica.

Prof. Petre CONSTANTINESCU