Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Valori perene – Umanismul și religia

Valori perene – Umanismul și religia


Tot orele de religie (și Creștinismul, în general) ne dezvăluie și modul în care trebuie să înțelegem Credința, ca fiind ceva profund intim, ce vizează însăși relația ființei umane cu Dumnezeu și care trebuie rezolvată tot într-o manieră introvertită, fiindcă, așa cum spunea și Sf. Grigore Palama, „Omul este icoana vie a Sfintei Treimi pe pământ. El are – de aceea – minte, cuvânt și spirit“.

Cum trebuie să se traducă aceas­tă relație atât de complexă a Uranicului cu Teluricul, a Sacrului cu Profanul, a Macrocosmosului cu Microcosmosul, a Eternului cu Efemerul, a Iluminării cu Nonconștiința, a Spiritului cu Materialul? Răspunsul ni-l oferă tot Sfânta Scriptură, prin cele trei voturi monahale – Sărăcia, Ascultarea, Castitatea – ce trebuie să se constituie, de fapt, în tot atâtea coordonate definitorii ale ființei și existenței umane. Dintotdeauna și de pretutindeni, prin veghe și prin rugăciune (Matei: 26, 41)… Numai și numai în acest sfânt mod – adică, prin veghe și prin rugăciune –, putem să păstrăm neîntinată ființa noastră lăuntrică. Altfel spus, o putem ocroti de amenințările teribile ale „vânzătorilor“, ale „cumpărătorilor“ și ale „schimbătorilor de bani“… Fiindcă, să nu uităm, modul suprem prin care se manifestă conștiința noastră religioasă, anume, asceza, are, și trebuie să aibă, fără excepție, doar forma de maximă puritate a recluziunii, a autenticității, a trăirii sufletești (Matei: 6, 16-18). Căci, după cum bine se știe, tot Sfânta Scriptură este cea care ne învață că sursa răului nu se află în afara ființei noastre, ci, dimpotrivă, înăuntrul ei, iar, în subtext, putem deduce cu ușurință că în toate planurile: ontologic, antropolgic, etic, gnoseologic, axiologic, lingvistic, metafizic, estetic (Marcu: 7, 14-23).

E foarte ușor de constatat și faptul că modul în care se desfășoară orele de religie din școală reprezintă un exemplu strălucit și pentru ceea ce s-ar putea numi perspectiva culturală (de abordare a unor teme, subiecte, motive, simboluri etc.). Perspectivă datorată unei viziuni profund mo­derne, care a condus, înainte de orice altceva, la formarea formatorilor. Datorită căreia, în cadrul orelor de religie, totul se înfățișează copiilor, adolescenților, tinerilor ca fiind deosebit de atractiv.

Așa, de pildă, lecția despre geneză a ajuns să reprezinte cel mai oportun prilej cu putință nu pentru a-i înspăimânta, cutremura, terifia pe copiii, adolescenții, tinerii noștri, printr-o prelegere glacilă, cu o disertație searbădă despre implicabilul păcat originar pentru care ființa umană a fost condamnată să ispășească la infinit, ci dimpotrivă, o discuție caldă despre trăsăturile definitorii ale omului: coordonata cosmolo­gică (spre răsărit), dimensiunea este­tică (plăcuți la vedere), latura biolo­gică (buni de mâncare), coordonata ontologică (pomul vieții), dimensiunea axiologică (în mijlocul grădinii), latura gnoseologică (pomul cunoștinței), coordonata etică (bine­lui și răului), Facerea: 2, 8-9.

Despre faptul că o astfel de abordare simbolică a textului bi­blic este, pe deplin, justificată, ceea ce, firește, a și condus la adoptarea ei de către profesorii de religie, ne-a asigurat chiar Hegel, care, după cum bine se știe, identifică în Prelegerile sale de filosofie a religiei, existența a mai multe tipuri de religii: o religie a naturii, o religie a individualității spirituale, cu trei trepte: religia sublimității, religia frumuseții, religia finalității sau a intelectului și, în fine, religia absolută, adică religia modernă, religia noastră. Nu întâmplător, Hegel o consideră doar pe cea de-a treia ca fiind religia desăvârșită, deoarece, în viziunea lui, numai în cadrul acesteia, conceptul însuși este sieși obiect (reprodus după G. W. F. Hegel: Despre artă și poezie, Editura Minerva, București, 1979, pag. 174). Astfel spus, religia creștină este o religie desăvârșită tocmai pentru că ea nu este altceva decât ființa spiritului pentru sine însuși (Hegel, vol. cit., pag. 174). Iar lumea modernă, crede tot Hegel, își datorează măreția sieși însăși, cufundării eului în sine, ce caracterizează, de fapt, religia noastră și care la rândul ei, nu înseamnă altceva decât faptul că din perspectiva ei, „Finitul se știe pe sine însuși ca Infinit“ (Hegel, vol. cit, pag. 174). E un adevăr indubitabil, ce ar putea fi însă formulat și altfel: lumea mo­dernă, în viziunea ei cea mai complexă, aceea de civilizație europea­nă, își datorează, după cum am mai avut, cred, prilejul s-o spun, ivirea, înmugurirea, înflorirea faptului că ea s-a întemeiat și se întemeiază pe un singur mit și anume mitul copilului născut într-o iesle.

Iată, cred, de ce este atât de bine că în cadrul orelor de religie din școală a fost adoptată o pers­pectivă culturală.

Și, pentru a mă face și mai bine înțeles, cred că cel mai potrivit ar fi s-o ilustrez cu niște exemple adecvate. Acum, din motive lesne de înțeles, mă voi rezuma la unul singur. Este vorba despre Turnul Babel. Altădată însă voi invoca și alte exem­ple, infinit mai sugestive, poate. Întâi trebuie, cred, evidențiat faptul că, în economia de ansamblul a textului biblic, parabola Turnului Babel este plasată imediat după narațiunea Poto­pului. Altfel spus, după un prim moment semnificativ de decantare, de purificare, de esențializare a ființei și existenței umane. Apoi ar trebui, cred, arătat faptul că luciferismul, satanismul, demonismul „omuleților“ care vor să-și înalțe „o cetare și un turn al cărui vârf să atingă cerul“, se datorează, înainte de toate, chiar nesocotirii, încălcării, contrazicerii dialecticii primordiale sacru-profan, uranic-teluric, etern-efemer, spi­ritual-material, macrocosmos-microcosmos. Iar în al treilea, dar nu în ultimul rând, faptului că abolirea acestei dialectici și nu altceva, are drept consecință imediată, întrona­rea (instituirea, adoptarea) nefirescului, a perisabilului, a inautenticului: cărămizile în locul pietrei, și smoala în locul mortarului.

Dar perspectiva culturală, despre care tocmai am vorbit, face necesar, cred, și un alt pas, mult mai impor­tant decât acesta. Și anume, ar trebui ca în continuare să arătăm care a fost ecoul acestei parabole biblice în arta universală. Și nu numai în artă, fiindcă tocmai principiul cores­pondențelor este cel care ne obligă să evidențiem, punțile de legătură dintre conștiința religioasă, pe de o parte și celelalte forme ale conștiinței umane, pe de altă parte (conștiința artistică, conștiința filosofică, conștiința științifică ș.a.m.d.). Iar în această ordine de idei, primul exemplu care ne vine în minte este – bineînțeles! – cel oferit de opera lui Pieter Breugel. Unul dintre întemeietorii gândirii și sensibilității moderne.

Să încercăm, așadar, să deslușim împreună (numai împreună!), măcar câteva dintre conotațiile simbolice pe care le-a adăugat Turnului Babel celebrul pictor flamand (Pieter Breugel).

Simbolismul tabloului, cu același titlu (al lui Pietre Breugel), este parcă și mai puternic decât cel al Parabolei Biblice. Astfel, succint vorbind, Turnul Babel al lui Pieter Breugel este, efectiv!, expresia va­nității omenești, dar și a forței mefistofelice; apoi rețin atenția, în tabloul lui Pieter Breugel, caracte­rul mult mai deschis pe care artistul l-a imprimat neobișnuitului edificiu, cu întreg cortegiul de sensuri metaforice ce decurge din această particularitate; după aceea măiestria pictorului în redarea perspectivei și, nu în ultimul rând, minuțiozitatea cu care a știut să pună  pe pânză detaliile arhitectonice ale Turnului Babel.

Iar ca o ilustrare sarcastică a neghiobiei omenești, Turnul Babel al lui Pieter Breugel face posibile analogii cu o altă celebră creație artistică renascentistă, mai exact spus, cu la fel de sarcasticul „elogiu al nebuniei“. Iar pentru a-i face pe copii, adolescenți, tineri să înțeleagă și mai bine furnicarul uman implicat în înălțarea demonicei construcții, profesorii de religie din școala românească de astăzi fac trimiteri chiar la o celebră confesiune a pictorului: „am desenat, spune Pieter Breugel, mii și mii de omuleți care dansează, mănâncă și beau. Cei care-i văd se amuză, dar în realitate niciunul dintre micile mele personaje nu râde“ (reprodus după Felix Timermans „Viața pasională a lui Pieter Breugel“, Editura Meridiane, București, 1970, pag. 217).

Iată, așadar, ilustrată foarte pe scurt, printr-un singur exemplu pers­pectiva culturală despre care am tot făcut vorbire.


Prof. Petre CONSTANTINESCU