Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Identitate nationala » Vâslind senin prin Istorie la Centenarul Marii Uniri

Vâslind senin prin Istorie la Centenarul Marii Uniri

 A privi cu luciditate Istoria neamului în care ai fost plămădit mi se pare că este o obligație morală căreia trebuie să-i dai curs dacă ții la condiția umană. Trebuie să fii critic atât cu tine însuți, cât și cu semenii tăi, pentru că mascarea adevărurilor despre simbioza individului cu a sa nație duce nu doar la un dezastru garantat, ci, în cele din urmă, la un soi de anxietate din care nu se poate evada nici după consumarea unor volume de filosofie existențialistă… Pe de altă parte, a te concentra doar pe partea goală a paharului unei națiuni creează blocaje, apatie și o viziune sumbră care paralizează circuitul energetic al unui neam. Doar ironia și sarcasmul mai pot înflori în lăuntrul său, dar nu-i asigură salvarea…

Știm că la 100 de ani de la miracolul Unirii din 1 Decembrie 1918 suntem aproape în zdrențe. Nu doar pierderile teritoriale survenite odată cu anul 1940, dar și decapitarea economiei naționale prin corupție și spoliere, concomitent cu migrația halucinantă au ucis mult din speranța redresării ființei naționale în spațiul străbun al Daciei. Totuși, pentru a putea supraviețui cât de cât decent aici, pe meleagurile unde – întru hrană și adăpost înaintașii au frământat cu tălpile și palmele lor acest pământ – e bine să privim și fața senină a Țării, să-i identificăm seva care încă mai curge viu.

Concret, ne putem întreba cine sunt tinerii din satele românești care, după căsătorie, lucrează pământul și își construiesc (și) astăzi o mică fermă de creștere a animalelor, de regulă vite sau oi, din care își asigură traiul zilnic. Să analizăm puțin starea pământului din Câmpia de Vest, din Depresiunea Transilvaniei ori din zona Moldovei. În anii de după evenimentele din decembrie ’89, terenurile agricole din aceste zone erau pârloage, unde înfloriseră bojii și ciulinii, iar astăzi sunt lucrate cu utilaje de cele mai multe ori moderne, având productivitate uneori comparabilă cu cea din Apusul Europei. Că s-au vândut străinilor, pe mai nimic, vaste suprafețe de teren a fost o tragedie, pe care însă fiecare român și-a asumat-o din rațiuni personale, dar cred că ar fi fost o catastrofă și mai mare ca acest pământ să nu producă hrană. (N-am pomenit de Câmpia Română, deoarece doar după refacerea sistemului de irigații pământul va prinde și aici rodul așteptat).

Firește, nu mi-am propus o abordare exhaustivă în privința găsirii argumentelor întru speranță pe pământ românesc în Anul Centenar al Marii Uniri, deși parcă n-aș trece cu vederea înflorirea companiilor de IT ori resuscitarea industriei constructoare de tractoare românești în orașul Reghin. Pășind însă spre altă dimensiune, cu sufletul și mintea nu pot să eludez rolul Bisericii Ortodoxe Române în comunitățile dinlăuntrul Țării, dar și în localitățile dinafara sa. Și nu mă refer doar la cele din Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Transcarpatia sau Valea Timocului, ci și la cele aparținând diasporei din Europa de Vest sau de peste Ocean. În peregrinările realizate observăm că, mai ales în Occident, Biserica Ortodoxă Română este punctul de întâlnire, de cristalizare a unor legături, adeseori trainice, între români. Cum nu excelăm la capitolul armonie, Biserica noastră din Apus a venit să creeze o punte între inimile valahe. Poate părea o naivitate, dacă ținem cont că în sânul BOR s-au identificat și acte de corupție ori abuzuri, de preoți puși pe căpătuială într-un mod similar cu acela al decidenților politici, alături de care s-au afișat. Sunt totuși cazuri sporadice, esența fiind alta: Biserica Ortodoxă Română nu reprezintă un parazit care îndobitocește poporul, după cum afirmă unii clarvăzători, ci, ținând cont de profilul poporului român, a constituit, alături de limba română, coloana vertebrală a românismului în spațiul carpato-danubiano-pontic! Un popor creativ, talentat, adesea contemplativ și coleric, care de-a lungul timpului a alternat perioadele de muncă epuizantă cu alunecările zgomotoase înspre Zeul Bacchus până la pierderea de sine, un popor ospitalier, dar capabil să-ți ia gâtul după o vorbă ușor contondentă avea nevoie de Biserică pentru a se elibera de povara păcatelor. Poporul a văzut și vede în Preot mijlocul de a interfera cu Dumnezeu, iar în Biserică lăcașul întâlnirii cu Taina Sfântă. Cine suntem noi să afirmăm că această credință ori acest instinct ancestral al poporului român este o elucubrație?!?

Am văzut oameni vehemenți la adresa construirii Catedralei Mântuirii Neamului Românesc, oameni furioși că se clădesc biserici și nu se zidesc școli și spitale. Le-aș sugera să monitorizeze ce s-a construit bine din bani publici în ultimele trei decenii. Ce autostrăzi care nu s-au surpat după prima ploaie torențială brăzdează România?! Câte spitale și școli moderne, cărora nu le-au picat plafoanele ori nu le-au zburat acoperișurile, după ce muncitorii și-au strâns ustensilele sau, mai pe scurt, câte lucruri trainice s-au înălțat la noi în astă perioadă?!?

Peste o sută sau chiar peste o mie de ani singura realitate arhitecturală din perioada postdecembristă va fi Catedrala Mântuirii Neamului Românesc. Asta dacă nu (re)vin, pe șenile, ateii…

Prof. Gruia COJOCARU