Viaţa, sănătatea, securitatea copiilor, sub semnul priorităţii sociale, politice şi administrative

 Săptămâna trecută s-a sărbătorit Ziua Internaţională a Copilului, dată marcată prin acţiuni de o diversitate ameţitoare în mai toate instituţiile de învăţământ din ţara noastră. Mai mult, în premieră, pentru a sublinia importanţa acestei date pentru noi, toţi, Klaus Iohannis a promulgat, anul trecut, legea de modificare a Codului muncii, prin care ziua de 1 iunie – Ziua Copilului, a devenit zi nelucrătoare! Iunie este o zi importantă pentru noi toţi, prin tradiţie, ea trebuie să fie o zi a bucuriei, o zi în care, cu atât mai mult, fiecare dintre noi trebuie trebuie să reflecteze cu toată seriozitatea la faptul că suntem cu toţii responsabili de viitorul copiilor acestei ţări. Serbările, acţiunile de tot felul s-au prins săptămâna trecută într-o horă a bucuriei, dar dincolo de toate aceste festivisme, care ţin o zi, două, trei sau poate o săptămână, trebuie să conştientizăm că există nu una ci 365 de zile pe an, pe care trebuie să le consacrăm copilului. Ziua de 1 Iunie ar trebui să fie, deci, un prilej de reflecţie critică la realitatea copilăriei, în marea ei diversitate, şi la soluţiile care se impun cu prioritate, la nivel politic, administrativ, ba chiar, la nivelul moralităţii fiecăruia dintre noi, cu privire la corectarea hibelor sociale, eliminarea factorilor care ameninţă securitatea şi dezvoltarea normală a copiilor, salvarea, redresarea evoluţiei celor aflaţi în situaţii de risc, sărăcie, abandon şcolar, familii defavorizate. Copilul are dreptul sacrosanct la o existenţă decentă, la educaţie, la evoluţie, şi nu la involuţie, la şanse egale, şi nu la segregare socială şi educaţională, pe scurt, la viitor.
Din nefericire, în spatele festivismelor şi promisiunilor politice, în ţara noastră, copiii sunt departe de a fi prioritatea numărul unu, centrul atenţiei întregii societăţi, aşa cum stau lucrurile într-un stup sau, folosind o analogie mai apropiată de noi, în Norvegia, în Finlanda, în Suedia sau în Japonia… La noi, nu doar evoluţia normală a copiilor este pusă în pericol de indolenţa autorităţilor şi de cinismul unor măsuri politice neruşinate, ci însăşi viaţa lor.
Cinismul şi indolenţa autorităţilor ar fi putut ucide zeci de copii în sectorul 5 al Capitalei
Cu zece zile în urmă, o şcoală din sectorul 5 al Capitalei a fost la un pas de tragedie. La Şc. Gim. nr. 141 din Rahova, tavanul de la ultimul etaj s-a prăbuşit ca la cutremur. Dumnezeu i-a iubit pe acei copii, pentru că nenorocirea s-a petrecut în săptămâna Şcoala Altfel. Patru fetiţe care au fost prinse într-una din clase, tot au tras o spaimă zdravănă, iar una din copile s-a intoxicat cu praf. Tavanul prăbuşit era verde de mucegai de cel puţin un an. În această şcoală, nimeni nu s-a sinchisit să repare ceva, nimeni nu a dat o zugrăveală, pentru că dacă aşa ar fi stat lucrurile, ar fi fost imposibil să nu se facă reparaţiile necesare, înainte de deschiderea noului an şcolar. Tavanul acela nu a căzut din senin, a mucegăit, s-a umflat, mirosea! Dar nimeni nu s-a sinchisit, nici conducerea şcolii, nici profesorii care predau acolo, nici primăria de sector, nici inspecţiile care s-au făcut. Dacă acel tavan ar fi căzut când copiii erau în şcoală, astăzi am fi avut zeci de victime. Şcoala era inclusă într-un program de reabilitare, deoarece acolo nu se mai făcuseră reparaţii de multă vreme, evident, din lipsa fondurilor.
Cei care au dat, în septembrie 2016, avizul de funcţionare, oare nu au văzut cum arată pereţii acestei şcoli? Aceşti oameni pot dormi liniştiţi? Dacă în această şcoală nu se mai făcuseră de ani buni reparaţii, cum a primit avizul de funcţionare pentru încă un an şcolar, clădirea fiind, de fapt, o bombă cu ceas? Şi atunci, la ce să ne aşteptăm din partea autorităţilor de aici înainte? Trăim încă în epoca de aur în care o mână spăla pe alta, de unde dacă nu curgea, pica şi, ceea ce e cel mai grav, continuăm să trăim în ţara lui lasă că merge şi-aşa!
Dar nu este singurul caz cel petrecut la Şcoala Gimnazială nr. 141, din sectorul 5 al Capitalei! Un caz la fel de revoltător, care denotă aceeaşi indiferenţă, acelaşi cinism criminal care caracterizează autorităţile româneşti, de la cele locale la cele centrale, fără excepţie, s-a petrecut în judeţul Vaslui. Aici, o şcoală a fost reabilitată cu  700.000 de lei, şi la scurtă vreme  tavanul s-a prăbuşit în timpul unei ore de curs. Doi profesori şi doi elevi au fost la un pas de a fi striviţi. Faţă de tragedia care s-ar fi putut petrece, primarul localităţii a spus că de vină pentru acest accident a fost… vântul! Şi, desigur, aceste două cazuri sunt simptomatice pentru ceea ce se petrece în societatea noastră post 1989, pentru neglijenţa faţă de viaţa copiilor.
Interesul cincic, egoist şi meschin al reprezentanţilor autorităţilor locale de a nu fi găsite vinovate şi de a-şi păstra scaunele calde, poate ucide. Lucrările făcute de mântuială la nişte şcoli, la reabilitări, spaţii în care securitatea copiilor care, pentru câteva ore, se află acolo, ar trebuie să primeze în faţa oricăror altor interese obscure.
Copiii noştri au dreptul la viaţă, sănătate şi siguranţă nu doar de 1 Iunie
Acelaşi cinism se manifestă şi în cazul firmelor alimentare care fac contracte cu inspectorate sau unităţi de învăţământ, punând în pericol, din punct de vedere alimentar, de această dată, sănătatea şi chiar viaţa copiilor noştri. Nu există an de la Dumnezeu în care să nu auzim în mass-media de intoxicaţii grave şi foarte grave a sute de copii cu alimente provenite de la obscure sau mai puţin obscure firme alimentare şi aduse în cantinele şcolilor şi grădiniţelor. Din nou, nimeni nu este vinovat, nimeni nu îşi face mea culpa, prea puţini din cei care ar trebui să răspundă sunt destituiţi şi dau în vreun fel socoteală. Aceeaşi indolenţă care îmbolnăveşte şi uneori ucide există şi la nivelul bucătăriilor de cantine şcolare, unde mâncarea este gătită în condiţii improprii, iar alimentele sunt ţinute în condiţii necorespunzătoare.
Celebrăm copilul şi copilăria în fiecare an, dar România este ţara cu cel mai mare risc de excluziune în ceea ce priveşte minorii. Suntem ţara cu cei mai mulţi copii care se culcă flămânzi. De curând, o organizaţie nonguvernamentală de la noi a dat publicităţii rezultatele unui studiu care ar trebui să dea fiori pe şira spinării şi să-i trezească din dulcea letargie în care se complac politcienii şi autorităţile acestei ţări: România se află pe locul al doilea în Uniunea Europeană, după Bulgaria, la populaţia în risc de sărăcie şi excluziune socială, în această situaţie fiind circa un român din trei, conform Oficiului European de Statistică (Eurostat).
Peste jumătate din copiii români (51%) trăiesc la limita sărăciei, iar unii chiar în sărăcie extremă, care le limitează dreptul la creştere şi dezvoltare fizică normală (World Vision România). Situaţia este mult mai rea la sat, unde locuiesc 74% din copiii săraci ai României şi unde sărăcia este citată ca principala cauză a abandonului şcolar. Din nou, acelaşi cinism al autorităţilor care refuză să facă ceva pentru zonele rurale ale acestei ţări, zone care, cu mici excepţii, se afundă de la un an la altul în sărăcie şi izolare, de la un an la altul decalajul dintre rural şi urban creşte, egalitatea de şanse între copiii devine un ideal din ce în ce mai îndepărtat, iar viitorul multor copii din ţara noastră este distrus.
Copiii, copilăria şi respectarea drepturilor lor, o obligaţie a întregii societăţi
Factorii care adâncesc inegalităţile sociale, securitatea şi dez­voltarea normală a copiilor sunt mulţi şi de o diversitate descurajantă. Vorbim despre vârsta copilăriei ca despre cea mai improtantă perioadă a vieţii, aceea în care se pun bazele unei evoluţii sănătoase a viitorilor cetăţeni ai ţării. Vorbim despre proiecte de ţară sforăitoare, despre evoluţii grandioase ale economiei, despre salturi economice care ne poziţionează pe locuri fruntaşe în Uniunea Europeană. Vorbim, de asemenea, despre modele pe care ar trebuie să le luăm în seamă, despre şcoala finlandeză, suedeză sau norvegiană. Dar nu facem nimic. Copilul în ţara noastră încă este în pericol să se îmbolnăvească şi să moară de rujeolă, pentru că firmele de medicamente au decis, cu acelaşi cinism revoltător, că, pentru propriul beneficiu, e mult mai bine să exporte vaccinul salvator…
Şi atunci, pentru ce mai vorbim despre copii şi copilărie ca despre nişte minuni ale lumii, atâta vreme cât, statul acesta, noi toţi, nu le putem oferi ceea ce, prin Declaraţia Drepturilor Copilului din 1989 a fost statuat în chip sacrosanct: dreptul la viaţă, dreptul la un trai decent, dreptul la educaţie de calitate, la egalitate de şanse, la securitate, la ocrotire, la un viitor normal şi frumos, asemenea tuturor copiilor din acea parte a lumii în care ei chiar sunt minunea vieţii?
 Marcela GHEORGHIU