Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Viitorul educaţiei în România, între promisiuni și îngrijorări

Viitorul educaţiei în România, între promisiuni și îngrijorări

Traversăm o perioadă în care școala românească este asaltată de probleme, în care dezbaterea proiectelor noilor legi ale educației a fost amânată până după 26 mai a.c., în care nu mai știm nimic despre noua reformă curriculară, înțepenită la gimnaziu, în care se introduc și se scot testele-grilă la examenele naţionale, în care se introduce și se scoate examenul „de treaptă“ la liceu, în care se anunță „ore remediale“ pentru elevii care „rămân în urmă“ și se propune reducerea numărului de ore de curs, în care sunt create clase speciale şi este schimbată structura anului şcolar viitor, anulându-se o săptămână de vacanţă, în care se renunţă la manualul unic, abia introdus cu un an înainte, în care s-a încercat reducerea numărului de ore de sport la clasele primare, peste toate acestea căzând ca un trăsnet din senin vestea unei noi reforme în învățământ, și încă una radical-progresistă, de parcă nu ne-am fi aflat deja în plină reformă permanentă. Semnalul marii schimbări este dat de un document de o excepțională importanță teoretică și practică, intitulat „Educaţia ne uneşte. Viziune asupra viitorului educaţiei în România“, document care va fundamenta cele trei legi ale educației aflate în pregătire și va împlini miracolul revoluționării peste noapte a sistemului nostru de învățământ.

De la bun început trebuie să observăm că elementul central al Viziunii îl reprezintă înlocuirea structurii Spiru Haret a sistemului de învățământ (4-4-4), o structură validată de peste un secol de istorie, cu o structură nouă (6-3-4/3), reprezentând un experiment destul de riscant. Înlocuirea structurii lui Spiru Haret a fost încercată în practică o singură dată, în 1948, prin reforma lui Gheorghe Vasilichi, însă „desiletca“ rusească (învăţământul de 10 clase) s-a dovedit foarte repede un dezastru. Până în prezent, nimeni nu a demonstrat nece­sitatea distrugerii structurii şcolare create de Spiru Haret, o structură care a fost verificată pe parcursul mai multor sisteme social-poli­t­i­ce, inclusiv al comunismului, dovedindu-şi viabilitatea. În aceste condiții, care sunt câşti­gurile unei astfel de reforme, în măsură să o justifice? Oare din cauza structurii lui Spiru Haret are în prezent școala probleme, nu cumva din cauza reformelor din ultimele două decenii? Este îndoielnic că structura propusă va rezolva problemele sistemului de învățământ, fiind mult mai probabil că va ajunge să le agraveze.

O viziune deschisă ideilor educaționale progresiste

Fiind un document programatic, noua viziune aduce un puhoi de noutăți, asupra cărora ar trebui să se aplece atât profesorii, cât și directorii și inspectorii, pentru a fi în măsură să le evalueze în cunoștință de cauză, nu să rămână înmărmuriți în scaune, fără vreo reacție, atunci când sunt aduse în dezbatere. Încă de la început vom arăta că documentul în cauză se prezintă sub forma unui poem birocratic în proză, cu multe elemente de psihanaliză și psihoterapie. Pri­ma întrebare ridicată de acest do­cu­ment revoluționar este dacă apli­carea lui va duce la schimbarea nou­lui curriculum, abia adoptat, pentru clasele I-VIII? Dacă da, din ce per­spectivă va face acest lucru, în condițiile în care viziunea integrează, fără niciun fel de modificări, Cadrul de referință și profilurile de formare ale absolvenților, pe baza cărora a fost realizat curriculumul în uz? Iar atunci când idealul educațional exprimat în Viziune este același cu idealul exprimat în LEN, de ce ar mai fi necesară schimbarea curriculumului? Dacă am împărțit ciclul primar în două, inferior și superior, primul dedicat alfabetizării, al doilea „remedierii“, fiind luată o clasă de la gimnaziu pentru a fi atașată ciclului primar, ce am rezolvat cu aceasta? Cine garantează că noua formulă nu va înrăutăți situația, în loc să o amelioreze? Și dacă experimentul nu reușește, așa cum s-a întâmplat cu trecerea școlii profesionale la liceu, cine va răspunde pentru anii pierduți și sacrificarea unor noi generații pe altarul reformelor așa-zis progresiste? Nu în ultimul rând, Viziunea ne arată că triada reformei este reprezentată de birocrația MEN, ISE și a CNCRE, iar scopul este acela ca școala românească să fie „deschisă ideilor educaționale progresiste“, să integreze „propunerile de reformă ale școlii globale bazată pe competiție și pe raportul cost-beneficiu“. Frumos și progresist spus!

Un obligatoriu recurs la istorie

Din păcate, elementele novatoare existente în Viziune nu sunt de natură să ne entuziasmeze. Cel mai important, noua structură a sistemului de învățământ (anunțată în presă prin titluri de o nerozie rar întâlnită, confundându-se structura anului școlar cu structura sistemului de învăţământ), nu va avea sub nicio formă succesul sperat, pentru că o improvizație nu poate înlocui un lucru testat timp de peste un secol. Cum recursul la istorie este obligatoriu, trebuie spus că, după dezastrul produs de impunerea modelului sovietic în 1948 prin reforma lui Gheorghe Vasilichi, tradiţiile clădite de Spiru Haret şi dr. Constantin Angelescu au fost continuate de savantul chimist Ilie Murgulescu, iar aceasta în plin stalinism, între anii 1950-1960. El a avut curajul şi a reuşit să reformeze un învăţământ care resimţea din plin efectele dictaturii comuniste. Academicianul Ilie Murgulescu a fost un beneficiar al reformei lui Spiru Haret şi al orientării şcolii româneşti spre promovarea elitelor şi a valorilor, inclusiv din mediul rural. În calitate de ministru al învăţământului (1953-1956 şi 1960-1963), el a reuşit să convingă autorităţile comuniste că școala românească a intrat în declin după reforma din 1948, putând astfel să anuleze „desiletca“ rusească, să reînfiinţeze liceele reale şi umaniste de 11 ani (ulterior revenindu-se la tradiţionalul sistem de 12 ani), să reintroducă bacalaureatul de tip european și să desfiinţeze sistemul antivaloric de admitere la facultate pe bază de origine socială, întărind competiţia profesională în şcoli şi facultăţi, unde doar cei mai merituoşi primeau burse. Pe timpul ministeriatului său, educaţia şi-a recăpătat recunoaşterea socială, profesorii erau respectaţi, exigenţa era maximă şi rezultatele pe măsură. Astfel, reforma lui Ilie Murgulescu a realiniat învăţământul românesc la cel de tip european şi la tradiţiile clădite de Spiru Haret şi dr. Constantin Angelescu, ea fiind continuată de Ştefan Bălan şi Mircea Maliţa până la mijlocul anilor ’70, când soţii Ceauşescu au reideologizat învăţământul, iar școala a cunoscut o nouă criză. Din păcate, astăzi observăm o revenire în actualitate a unor tendințe din perioada în care învățământul a trecut sub controlul Elenei Ceaușescu: „centralismul democratic“, festivismul statistic, egalitarismul „școli în care toți trebuie să reușească“, vigilenţa ideologică (în spiritul „tezelor din iulie“ 1971), trâmbițarea legăturii învăţământului cu viaţa practică şi producţia, generalizarea liceului, transformarea profesorilor în muncitori din domeniul educației, antiintelectualismul programatic.

„La nivelul fiecărei școli există un lider educațional“

O noutate ciudată o reprezintă aceea că „la nivelul fiecărei școli există un lider educațional“, ceea ce, în vremurile noastre de democrație avansată, reprezintă o încercare de a instituţionaliza în practica școlară principiul şefului, de a materializa visul hitlerist numit Führerprinzip („Principiul Conducătorului“), adică de a subordona voinţa dascălilor deciziei unui conducător suprem, căruia i se atribuie în proprietate exclusivă cunoaşterea şi rezolvarea tuturor problemelor școlii. Totuși, democraţia, pluralismul, libertatea de gândire exclud relaţiile de subordonare ierarhică, nu acceptă centre de comandă, nu funcţionează la ordin. Mai mult, din Viziune nu rezultă mecanismul de selecție al acestui nou lider, fiind neclar dacă el va fi ales de profesori, ori numit de inspectorate sau minister. Să fie acesta directorul școlii, ori liderul de sindicat? Să fie vreun lider informal, spiritual, autoproclamat și autoînvestit în funcție? Oricum, ocupația de căpetenie a acestuia ar fi aceea de a se asigura „că în școală există stare de bine“! Și dacă starea respectivă nu există, ce va face liderul educațional, spirale yang cu colegii în cancelarie? Din perspectiva consecințelor, principiul liderului are avantajul disciplinei mecanice, utilă într-o organizație pentru viteza de reacție, însă nu vom mai putea vorbi despre capacitatea de analiză și de inovație, despre pluralismul de idei. Apoi, într-o școală văzută ca o comunitate de egali, numai liderul educațional va avea privilegiul gândirii, opiniilor? Cum va fi încurajată și protejată exprimarea ideilor celorlalți? Cum vom asigura un mediu propice pluralismului de idei, pluralismul intern al organizației? Sau toți dascălii vor fi strâns uniți în jurul liderului, vor gândi și simți la fel, vor defila încolonați spre culmile mărețe ale școlii progresiste?

Pentru a spori capacitatea de a răspunde exigenței sociale și misi­u­nilor asumate, chiar are nevoie sis­te­mul de învățământ de un lider educațional la nivelul fiecărei unități școlare?

Dezastruosul raport al Comisiei Europene

Da, Viziunea se dorește a fi o poveste despre viitor. Numai că acest viitor va arăta altfel, pentru că el este deja afectat de cele două decenii de reforme, un raport realizat de Comisia Europeană arătând că România stă din ce în ce mai prost în ceea ce privește piața calificată a muncii și că deține o resursă umană uriașă de muncitori necalificați. Acest raport demonstrează eșecul, regresul sistemului educațional românesc în epoca reformelor progresiste. Din nefericire, școala românească, dinainte și imediat după 1989, a produs, practic, forță de muncă înalt calificată și specialiști pentru economiile pretențioase ale Occidentului, nu pentru economia românească. În prezent, școala reformată produce mai mult diplome fără acoperire și muncitori necalificați. În primele valuri de români care au plecat din țară pentru a munci pe alte piețe europene s-au aflat în special muncitori calificați. Aceștia s-au integrat imediat pe piața muncii din Occident, pentru că erau specializați într-un anumit domeniu și școala românească le-a oferit o foarte bună pregătire. Mai mult decât testele Pisa, integrarea masivă a muncitorilor și specialiștilor români pe piețele muncii din Occident, extrem de pretențioase și competitive, a demonstrat valoarea școlii românești de până la marile reforme. Gradul de specializare și de pregătire al tinerilor de astăzi ne poate da o idee despre cum va arăta economia României în viitor, în momentul în care generația despre care vorbim va fi majoritară pe piața muncii. Modul în care arată acum forța de muncă va impune limite creșterii economice viitoare. Dacă politica educațională nu va fi schimbată, ne vom trezi peste un deceniu cu o țară depopulată, sărăcită și lipsită de orice speranță. Vom asista la adâncirea antiselecției valorilor, la emigrarea celor care vor să muncească cinstit și performant, iar „descurcăreții“ vor secătui un sistem de asistență socială tot mai anemic.

Mai mult ca niciodată, ar fi fost nevoie de o nouă paradigmă, după două decenii de reforme eșuate

Școala se confruntă cu crize și probleme tot mai presante. Reformele din ultimele decenii au distrus fundamentele educației: munca, răspunderea, cinstea, cultura generală. Ne-am fi așteptat ca în Viziune să fie avute în vedere aspecte esențiale, precum cele legate de politicile educaționale eronate, subfinanțare, birocratizare, de­clinul demografic, exodul creie­relor și al forței de muncă, degra­darea statutului profesorilor, expe­rimentele permanente, anal­fabe­tismul funcționalalimentat prin desființarea examenelor de admitere, scăderea exigenței, „aeri­sirea“ curriculumului și redu­cerea programului școlar. Cum poți vorbi de viitor și să ignori criza valorilor pe care este întemeiată educația, criza demografică, a forței de muncă și a rețelei școlare, criza produsă de subfinanțare, criza proiectării curriculare, criza educației iden­titare?

 De aceea, mai mult ca niciodată, ar fi fost nevoie de o nouă paradigmă, după două decenii de reforme eșuate, de derivă și debusolare, după cum ar fi fost nevoie de dialog și cooperare între decidenți și profesorii de la catedră, pentru găsirea celor mai bune soluții la crizele actuale. Sperăm că noua reformă propusă nu va fi un fel de dezorganizare organizată a școlii sau un proiect de instaurare a unui haos dirijat în educație, după cum sperăm că sistemul de învățământ românesc nu va fi un nou Titanic, navigând pe o rută de coliziune violentă cu realitatea.

Constantin TOADER


g