Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Violenţa intră pe poarta şcolii

Violenţa intră pe poarta şcolii

Violenţa ai zice că face parte din trunchiul comun – din locurile comune, banalizate, ale şcolii noastre de azi. Drept manifestare a violenţei din şcoală, mai ales bătaia a devenit parte din cotidian, ca intenţie şi faptă, ca treabă programată de făcut, ca destinaţie, ca soluţie pentru vreo problemă personală ori mai largă. Simple izbucniri pornite şi stinse în câteva secunde, precum şi adevărate puneri în scenă sistematice, odată făcute şi devenite cazuri, sunt comunicate de mass-media cu aceeaşi frecvenţă şi cu aceeaşi frică a celor angajaţi să comunice de a nu scăpa „ştirea“ (altfel fiind sancţionaţi), precum accidentele cu microbuze, incendiile şi fumul care ştim că altfel nu iese. Iată, luând numai pe sărite, din multele câte le-am aflat în ultima vreme, un om a intrat hodoronc-tronc în incinta unui liceu şi a agresat fizic trei elevi şi un cadru didactic, motivul fiind cică „discuţiile contradictorii pe care fiul său, elev la liceul respectiv, le-ar fi avut cu colegii“. Drept urmare, agresorul „a fost reţinut, pentru 24 de ore, fiind cercetat pentru lovire sau alte violenţe şi tulburarea ordinii şi liniştii publice“. Un învăţător, într-o şcoală gimnazială, a agresat o elevă, după ce şi anul trecut o mai lovise, fiindcă-l pârâse părinţilor că a pocnit un alt copil. Atunci a fost sancţionat cu scoaterea din funcţia de director al şcolii pe care o deţinea în acel moment, acum a primit mustrare scrisă, iar poliţia a declanşat anchetă şi a început cercetare penală pentru vătămare corporală. Un profesor, în altă şcoală, ştiut de mult că-şi pedepseşte elevii cu palma, cu şuturi, cu tras de păr, a fost reclamat, „ars“ la salariu, monitorizat, însă gratulat cu calificativul anual „foarte bine“. Drept urmare, un tată l-a provocat la bătaie şi i-a rupt o mână. Doi elevi într-un colegiu şi-au cărat pumni şi picioare, iar nişte colegi i-au filmat. Cazul a devenit public pe reţele sociale, se cercetează „la nivelul şcolii“ şi e de văzut dacă vor fi sancţionaţi numai bătăuşii sau şi cei care i-au filmat.

Dincolo de modul mereu căznit şi frecvent involuntar hilar în care sunt relatate mediatic întâmplările de acest fel, ce reiese clar este că, în toate, şcoala reprezintă terenul de manifestare a punctului culminant, locul de rezolvare violentă, de punere la punct, în conflicte mai largi, unele cu motiv pornit din şcoală şi devenite exterioare, altele venite direct din afară. Violenţa intră pe poarta şcolii. Nu o fi (încă) tocmai fenomen, poate este doar un obicei la-ndemână, un reflex format de la o vreme. Cert este că în asta se văd percepţia publică din acest moment faţă de instituţia şcolară, rolul şi rostul atribuite acesteia şi, până la urmă, respectul care îi este arătat în jur. Se vorbeşte astăzi despre oameni care se iau la bătaie în şcoală, „aprinşi“ ori „pregătiţi“, cu frecvenţa, curiozitatea şi până la urmă cu datul din umeri al trecătorilor ca despre bătaia dintotdeauna din piaţă, de pe stadion, de la semator, de la vreo cârciumă, din câte o parcare sau, vorba lui Arghezi, „La popice“. Cam acestora a ajuns în prezent să le fie asociată şcoala din punctul de vedere al rezolvării unor supărări.

Starea de azi a şcolii în ochii lumii din preajma ei este gravă, fără să fie surprinzătoare. Era firesc să se ajungă aici. De la serviciu public, şcoala a devenit spaţiu public, folosit ca atare – un loc de trecere, de rezolvat stări şi nevoi. Pe linia reformei educaţionale, a fost cultivată întruna deschiderea şcolii spre cerinţele din lumea înconjurătoare, cu ignorarea frecventă a propriilor cerinţe. „Centrarea pe elev“, odată fixată prin traininguri şi proiecte, a fost socotită formulă care asigură de la sine calitate ştiinţifică oricărei înseilări şi până la urmă a devenit scop în sine. S-a ajuns la limita jignirii cadrelot didactice, repetându-se că ele „există“ numai datorită elevilor, că elevii „le asigură leafa“ şi că „şcoală fără elevi nu se poate“, subînţelesul fiind că şcoală fără profesori merge, când, în realitate, tocmai şcoală fără profesori nu merge. Definirea şcolii drept serviciu public este astăzi înţeleasă în sensul de ghişeu şi de tejghea. Asimilarea cu statutul de spaţiu public a venit astfel inevitabil. Ca urmare, în interiorul şcolii se reglează conturi din afara ei, unele deschise fără legătură cu ea. Atunci când vreun necaz are legătură cu şcoala, calea de ieşire din el se vede tot mai des că este bătaia. Desconsiderarea şcolii, a profesorilor merge, astfel, mai departe şi se regăseşte în dovada că rezolvarea cel mai des folosită pentru că este socotită la-ndemână şi eficientă se arată a fi luarea la bătaie a celor consideraţi ca vinovaţi. Din perspectiva unora, cu şcoala ca instituţie, cu profesori şi cu colegi ai propriului copil, aceasta este calea de exprimare în caz de nemulţumire – purtarea agresivă, luarea la bătaie. Într-o bună măsură, aşa ceva se întâmplă din cauza neîncrederii în autorităţi şi în reglementări. Este o neînţelegere formată şi întreţinută din motive cărora cu o acoperire vagă şi discutabilă li se zice sociale şi economice. De fapt, este vorba despre lipsa unei educaţii făcute cu picioarele pe pământ, educaţie folositoare pentru viaţa de zi cu zi şi pentru relaţiile omeneşti.

Florin ANTONESCU