Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Vocaţia didactică, mai mult decât o profesie

Vocaţia didactică, mai mult decât o profesie

Vocatia didacticaIdeea de învăţare pe tot parcursul vieţii consolidează rolul școlii, instituţie situată la temelia procesului, deopotrivă pe treptele superioare sau în ramificatele deschideri spre viaţa social-economică a epocii. Abilitată să producă competenţe și să le ateste în derularea ciclurilor de școlarizare, școala, de fapt, se autoevaluează, în confruntare cu propriile-i rigori, stabilite nu în abstract, ci în concordanţă cu comandamentele vremii: civice, sociale, economice, culturale. Ba mai mult decât a se situa în contemporaneitate deţine virtutea de a prefigura ziua de mâine, viitorul, chiar în condiţiile în care dinamica accelerată a evenimentelor generează schimbări imprevizibile.

Mai mulţi factori educaţionali contribuie la formarea tinerei generaţii în drumul ei spre matu­rizare, dar forţa diriguitoare, elementul coagu­lant rămâne profesorul. Folosesc denumirea de pro­fesor în accepţia generalizatoare de acum, sub a cărui umbrelă regăsim tradiţionalele funcţii didactice: educator, învăţător, maistru-instructor, profesor, din învăţământul preuniversitar. Extin­derea titulaturii de profesor incumbă, de bună seamă, componenta pedagogică unitară a profe­siei, dar și ștacheta unei pregătiri universitare în stadiul de formare iniţială a tuturor. Va putea însă acest trunchi comun de formare teoretică iniţială să asigure o prestaţie didactică atât de diferenţiată pentru absolventul chemat să profeseze, conform ofertei, fie în învăţământul preprimar, fie primar, fie gimnazial sau cel liceal?

 Povestea cu vrabia din mână
 Privitor la pregătirea iniţială a cadrelor didactice, am abandonat după 1990 un sistem tradiţional oportun și pragmatic, ca să adoptăm pe parcurs unul de tranziţie și să rămânem din 2014, conform LEN, la unul totalmente de împrumut. Formula noastră tradiţională se baza pe finalităţi precise, nu avea carenţe funcţionale și era în concordanţă cu ciclurile de școlarizare din învăţă­mântul preuniversitar. Treptelor parcurse succesiv: grădiniţa, școala primară, ciclul gimnazial și, în fine, cel liceal, le corespundeau în ordine funcţiile didactice de educator, învăţător și profesor, acesta din urmă diferenţiat: nivel 1 sau 2, după categoria de învăţământ superior absolvită: institut peda­gogic de trei ani sau universitate, de 5 ani. Funcţia de educator și învăţător se dobândea prin frec­ventarea și absolvirea secţiilor de profil de la școlile normale în perioada interbelică, sau echivalentul acestora, liceele pedagogice, după reforma din 1948. La liceele pedagogice studiile aveau o durată de cinci ani.

Deși după 1990 ciclurile de școlarizare pre­universitară au rămas aproximativ aceleași, formarea iniţială a cadrelor didactice a fost supusă unor neașteptate reforme, calchiate după modele ale spaţiului comun european, adoptate progra­matic în scopul integrării cât mai depline. Tato­nările prelungite în privinţa formării iniţiale a cadrelor didactice au devenit păguboase, încât acum ne confruntăm cu o reală criză a compe­tenţelor pedagogice, relevată la concursurile de ti­tu­la­rizare și la celelalte examene din circuitul perfecţionării profesionale succesive absolvirii. Atuurile principale ale sistemului tra­diţional de pregătire a personalului din învăţământ sunt cel puţin două: selecţia riguroasă a candidaţilor și curriculumul, în care componenta pe­da­gogică avea o pondere substan­ţială. Reiterăm ade­vărul că liceele peda­gogice erau licee de elită în orașele în care funcţionau. Concurenţa era mare, iar examenul de admitere propriu-zis era precedat de probe selective elimi­natorii, care evaluau calităţile nati­ve necesare viitoarei cariere didactice: dezvoltare psiho-somatică, dicţie, abi­lităţi muzicale și euritmice. Nu numai aici, dar și la admiterile în institutele pedagogice și universităţi, orizontul de a deveni un dascăl de valoare capacita un interes major din partea factorilor implicaţi. Ca urmare, pregătirea peda­gogică se simţea a fi sine qua non într-o prea­labilă calificare didactică. Atât la liceele pedagogice, cât și la institute și uni­versităţi aceasta se concretiza în cursuri de pedagogie generală, de psihologie pedagogică și metodică, cu examenele corespunzătoare de se­mestru sau de an. Metodica predării dis­ci­plinelor de învăţământ ocupa o bună parte din programa anilor termi­nali, iar cursurile teoretice, secondate de practica peda­gogică, cu un anumit număr de lecţii concrete, culminând cu o lecţie finală, evaluată cu notă, constituiau un prim prag în drumul spre absolvire. A fi licenţiat însemna nu numai a cunoaște o disciplină de învăţă­mânt, ci și a ști să o predai la clasă.

 Se poate licenţă universitară fără atestare pedagogică?
„Cu toată nostalgia după liceele pedagogice, îmbrăţișăm ideea că pre­gătirea profesorilor, indiferent de nivelul la care aceștia vor preda (pri­mar, gimnazial, liceal), se cere a fi reali­zată, în prezent, la nivel de studii universitare” (Constantin Cucoș, Tri­buna învăţământului, nr. 1218). Dar în ce perioadă a studiilor va fi adăugată această pregătire? Separat sau integrată parcursului de licenţă? Infuzată anemic studiilor de licenţă, ca în prezent, printr-un nivel de profil, pregătirea pedagogică a licenţiaţilor s-a dovedit precară și puţin competitivă în tentativele de titularizare și definitivare didactică.

Dar dacă aceasta va fi scoasă din programa de licenţă ca să fie plasată ulterior la masteratul pedagogic, cum se preconizează din 2014, ea își câștigă autonomie și relevanţă, însă șubrezește licenţa universitară, lăsând-o fără fina­litate. Absol­ventul devine licenţiat în limba română, istorie, fizică și ori­care alt obiect didactic fără posibilitatea de a-și exercita profesia. Așadar, o licenţă fără nicio competenţă! Un parcurs ulterior devine astfel obligatoriu și costi­sitor pentru o profesie și așa modest retribuită. Acest parcurs ulterior, sub forma masteratului, se dublează de fapt, căci licenţa în sine reclamă pe de-o parte masterul pedagogic, doi ani, plus masterul profesional, alţi doi ani, pen­tru ca pregătirea de specialitate să fie completă, iar respectivul absolvent să îndeplinească cerinţele de a preda in­clu­siv la liceu. După cum calculează prof. univ. Constantin Cucoș, se cumulează șapte ani de studii, ceea ce este exagerat de mult, cu supra­puneri redundante.

O formulă mai simplă, mai limitată în timp și mai accesibilă candidaţilor ar putea fi concretizată în două variante, inovative faţă de șablon.

Prima vizează curriculumul de licenţă în care să se includă substanţial, teoretic și practic cursurile de pedagogie, psihologie și metodică. Acestui par­curs i-ar urma doar masterul profe­sional.

A doua variantă ar preconiza licenţa fără modulul pedagogic, cum se prevede din 2014, caz în care ar trebui să se cupleze masterul profesional cu cel pedagogic în același parcurs de doi ani, cu toată atenţia spre disci­pli­nele didactice.

Toate acestea integrate firesc atestă dreptul absol­ventului de a intra în sistem ca un specialist prezumtiv, generator de instruire și educaţie. Însă adevărata vocaţie, dincolo de ates­tatul academic, se dobân­dește pe parcurs, în preaj­ma colegilor de cancelarie, în faţa generaţiilor mereu proaspete de elevi.

Liviu IOANI

 Recomandari:

Arta predarii