Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Zilele Învăţătorului

Zilele Învăţătorului

Pe 5 iunie, aşa cum ne-am obişnuit, sărbătorim Ziua Învăţătorului, o dată asociată cu ziua de naştere a lui Gheorghe Lazăr (5 iunie 1779), considerat fondator al învăţământului în limba română, în Ţara Românească, prin înfiinţarea, în 1818, în Bucureşti a primei şcoli cu predare în limba română, instituţie de cultură care avea să-şi facă un bun renume peste timp: Şcoala de la Sfântul Sava.

În tradiţia şcolii româneşti, Învăţătorul însemna figura reprezentativă a dascălului, a profesionistului din educaţie, care îşi punea viaţa în slujba educării copiilor.

Pe vremea marelui ministru Spiru Haret, aşa cum Nicolae Iorga îl numea în Istoria învăţământului românesc, învăţătorii erau desemnaţi să educe copiii în şcoală, dar şi să ridice nivelul cultural al oamenilor de la sate, prin implicarea în diverse activităţi de popularizare a ştiinţei, de promovare a unor tehnici agricole, prin cursuri ţinute în şcolile pentru adulţi.

Învăţătorii erau aceia care iniţiau cercuri culturale, şezători, serbări populare, erau antrenaţi în organizarea şi funcţionarea bibliotecilor de la sate, a băncilor populare. Rolul învăţătorului era deosebit de important în cadrul comunităţii, fapt datorat momentului de început, în care se afla învăţământul românesc, susţinut prioritar prin şcoala primară rurală.

Fiecare învăţător avea menirea sa aparte în comunitatea unde lucra, alături de preot, contribuind la ridicarea culturală a sătenilor, la civilizarea satului. În acest sens, Spiru Haret este preocupat de formularea şi adoptarea unor legi adecvate pentru educaţie, înfiinţează şcoli în mediul rural (de pildă, în martie 1896, dă Legea Casei Şcoalelor, pentru a veni în sprijinul comunelor de a construi şi a dota şcoli primare), sprijină apariţia unor reviste (dintre care amintesc: Convorbiri didactice, Învăţământul primar, Revista generală a învăţământului, Noua revistă pedagogică, Şcoala românească, Gazeta matematică, Albina), impulsionează deschiderea bibliotecilor rurale, pune bazele Casei de credit şi ajutor a corpului didactic.

În acest context, putem deduce faptul că dincolo de o zi anume, considerată un moment de recunoştinţă, devine importantă preocuparea constantă pentru a sprijini activitatea de fiecare zi a dascălilor. Comunitatea în care îşi desfăşoară activitatea e chemată să găsească modalităţile prin care îi poate sprijini pe dascăli, pentru ca munca lor să se desfăşoare în condiţii cât mai bune. Decidenţii politici, la rândul lor, sunt aşteptaţi să direcţioneze, prin măsuri de politică publică eficiente, dezvoltarea pentru viitor a educaţiei. Presa ar trebui să contribuie la popularizarea reuşitelor şcolare, a bunelor practici din educaţie, să fie motivantă şi să ofere un sprijin permanent autorităţii dascălului.

În perioada pe care o putem numi modernă, pentru a omagia contribuţia adusă de cei care lucrează în învăţământ, în cadrul comunităţilor în care îşi desfăşoară activitatea didactică, a mai fost desemnată o dată drept zi de sărbătoare închinată şcolii: Ziua Internaţională a Educaţiei. În România, în fiecare an, este sărbătorită pe 5 octombrie, aşa cum a stabilit UNESCO, în anul 1994, prin adoptarea Zilei Mondiale a Profesorului. Scopul declarat este a marca public importanţa educaţiei, a cinsti activitatea desfăşurată de profesori, a recunoaşte aportul adus de aceştia la bunul mers al societăţii, a le onora munca dedicată copiilor.

Tot pe 5 octombrie îi omagiază pe profesori şi Republica Moldova, Canada, Croaţia, Lituania, Pakistan, Filipine, Rusia. Alte ţări însă au date diferite dedicate, cum ar fi: 29 ianuarie, în Spania, 28 februarie, Tunisia, 28 martie, în Slovacia, 30 aprilie, Paraguay, 15 mai, în Mexic, 22 iunie, El Salvador, 6 iunie, Peru şi probabil lista ar putea continua pentru câte o dată în fiecare dintre lunile anului calendaristic.

Putem concluziona că o lume întreagă îşi preţuieşte dascălii, fiecare după cum poate mai bine în raport cu specificul său cultural, cu tradiţiile sale. La noi, personalităţi remarcabile, precum Gheorghe Lazăr şi Spiru Haret, deschid, prin opera lor, peste timp idei generoase privind rolul şcolii în societate.

Dacă ne-am întreba care ar fi considerentele lui Spiru Haret despre învăţământul de astăzi, probabil că am avea o consistentă tematică asupra căreia să reflectăm. Ce le-ar mai spune astăzi învăţătorilor marele ministru?

„Iată, Domn… director…, pentru ce mă adresez Dvs. şi, prin Dvs., întregului corp didactic al şcolii ce dirijaţi. Aceasta nu este atât o adresă ministerială pe cât este un apel, un strigăt de alarmă, pentru a deştepta pe oamenii de bună voinţă şi a‑i grupa într‑o acţiune comună în folosul binelui public. Pun pentru astăzi pe al doilea plan grija cataloagelor, programelor, examenelor, pedepselor şi recompenselor, şi chem dascăli la o lucrare mare, demnă de un corp numeros şi instruit cum este al lor. Dascălii trebuie să‑şi dea seama de însemnătatea rolului la care sunt chemaţi; ei trebuie să înţeleagă că, de astă dată, li se cere să lucreze, nu numai ca învăţători ai copiilor, ci şi drept colaboratori pentru o prefacere în nişte deprinderi deja vechi ale ţării. Va fi, fără îndoială, o lucrare grea şi lungă; dar tocmai greutăţile ei trebuie să ne îmbărbăteze la muncă şi să ne simţim onoraţi că corpul nostru se găseşte cel mai demn şi mai potrivit pentru a fi chemat la această sarcină, pe care alţii nu au avut încă curajul să şi‑o asumeze.“ (Operele lui Spiru Haret, Vol. I: Oficiale: 1884-1888, 1897‑1899, p. 373).

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti